16 octombrie 2016

Ce are fitnessul şi n-avem noi?

Dacă aţi trăit în ultima perioadă pe planeta asta, aţi văzut, probabil, că suntem din ce în ce mai mulţi cei care mergem la sală. Sală de fitness. Bărbaţi care trag de fiare diverse, cu braţe plesnind de muşchi şi fund mic, cu ochii după fete cochete şi funduri mari, bărbaţi care ştiu ce fac, bărbaţi care nu ştiu ce fac, femei machiate pentru petreceri de seară în echipamente sportive sexy, cu pielea la vedere şi ochii după bărbaţi, femei care ştiu ce fac şi care se concentrează pe ce fac, femei care nu ştiu ce fac. Indivizi, femei şi bărbaţi, cu funduri prea mari, prea mici, indivizi silfizi sau grăsuţi, indivizi de tot soiul, într-o sală de fitness care se goleşte iarna, pentru a se aglomera mai spre primăvară. Sau indivizi "bine", mânaţi de convingerea că sportul înseamnă disciplină, mod de viaţă, viaţă sănătoasă.
Sala de fitness este un peisaj pestriţ şi pestriţat de tot felul de indivizi. Şi ştiu că motivele altora sau felul în care arată nu sunt deloc treaba mea, dar aparenţa asta pestriţă îmi spune multe despre faptul că mersul la sală are la bază motive din cele mai diverse.
Al meu, mă refer la motiv, au fost cele 46 de kilograme pe care ajunsesem să le posed, după o perioadă mai încurcată în care mâncam când şi dacă îmi aminteam. 
Ce "are" fitnessul şi "n-avem" noi? Noi nu avem perspectivă, esenţialul, cum ar veni. Fitnessul, da. Pentru că el înseamnă, de fapt, un anumit mod de viaţă - unul care presupune echilibru, moderaţie, disciplină. De la momentul în care ne trezim dimineaţa, după un număr de ore de somn nici prea mare, nici prea mic, dar suficient, până la momentul în care punem capul pe pernă - nici prea devreme, nici prea târziu, dar cât să ne facem orele de somn, după o zi în care am dat organismului combustibilul potrivit pentru a funcţiona, fără excese şi teribilisme de combinaţii nepotrivite de alimente. Fitnessul este incompatibil cu excesele, cu "ce faci după sală, bem o bere?"
Revin la peisajul pestriţ de la sală: eu însămi am devenit parte din peisajul ăsta pestriţ, atunci când am considerat că e cazul să fac ceva cu cele 46 de kilograme. Motivaţie mai mult extrinsecă decât intrisecă (că nu-mi plăcea cum arăt, că mi se spunea că sunt prea slabă, că nu mai stăteau hainele pe mine). Puteam să nu fiu slabă, ci să am nişte kilograme în plus sau nişte celulită sau nişte dureri de orice fel sau, pur şi simplu, un iubit care merge la sală. Sau să vreau să socializez (!).  
Ţinem o dietă o vreme, mergem la sală, avem 52 de kilograme, după cele 46 de acum ceva vreme, ne tonifiem un pic, scăpăm de dureri diverse, ne despărţim de iubit, ne plictisim şi ne hotărâm să dăm socializarea de la sală pe socializarea din club. Şi nu mai avem timp de sală, că avem serviciu, facturi de plătit, copii, soţi, prieteni. 
Cam aşa. Am descoperit, din mers, că fitnessul "are" viziune. Noi, cei mai mulţi, avem nişte motive şi nişte "nevoi" imediate. Nişte motivaţii, extrinseci de cele mai multe ori. 
Să mergi la sală având ca scop să-ti schimbi modul de viaţă este o abordare pe care trebuie, înainte de toate, să o învăţăm, apoi să o cultivăm. Zic şi eu. Asta cu învăţatul cere timp şi ceva disponibilitate. În felul ăsta, vei rămâne acolo şi după ce ai scăpat de kilogramele în plus sau de celulită sau după ce ţi-ai atins obiectivul, ăla care a fost şi care, în mintea ta, presupunea un traseu scurt, nicidecum schimbarea modului de viaţă. 
Ca să revin - dacă aţi trăit în ultima vreme pe planeta asta şi dacă vreţi să continuaţi frumos, dacă vă trece prin cap să vă apucaţi de fitness şi mai ales dacă nu vă trece, citiţi, întrebaţi, aflaţi cu ce se mănâncă şi ce vă poate oferi. O să găsiţi numai de bine. Eu, de exemplu, am înţeles, în sfârşit, că fitnessul (şi, nu doar el, sportul în general) îmi DĂ timp, nu mi-l ia.

2 comentarii: