Închide ochii şi rămâi câteva clipe în întuneric. Gândeşte-te cum ai trăi dacă ţi-ai petrece întreaga viaţă aşa, fără să vezi culorile, fără să vezi soarele, fără să vezi florile. Fără să vezi pe unde calci, unde trăieşti sau încotro te îndrepţi. Imaginează-ţi că e întuneric pretutindeni şi imaginează-ţi că nu ai cum să ştii ce înseamnă să vezi un zâmbet, aşa cum nu poţi să ştii ce înseamnă să vezi expresia unui chip. Imaginează-ţi că nu te poti hrăni cu imagini care-ţi bucură sufletul-nu te poţi bucura de albul luminos al zăpezii, de verdele din jur şi nici de albastrul apei. Gândeşte-te cum ai trăi neputând să vezi chipurile dragi din jur. Imaginează-ţi că, odată cu fiecare pas pe care-l faci, te întrebi dacă vei cădea.
Te simţi singur? Imaginează-ţi cum te-ai simţi orbecăind în întuneric, ţinuit într-un loc şi fără a putea să-ţi vezi un prieten, când asta ar fi singura cale să-ţi revii. Imaginează-te incapabil să alergi, incapabil să citeşti, incapabil să fii independent. Imaginează-ţi că trăieşti simţind forme, că trăieşti imaginându-ţi.
Când nu mai ştim să ne bucurăm de noi, ar trebui să stăm cu ochii închişi o vreme, în întuneric. Sau să ne imaginăm că nu mai putem vedea oamenii frumoşi din jur, atunci când nu mai suntem în stare să apreciem că-i vedem lângă noi.
Când nu mai suntem in stare să ne bucurăm de lucruri mărunte, ar trebui să închidem ochii, să stăm în întuneric o vreme-până când ne va fi suficient să ne bucurăm şi să zâmbim doar văzând lumina.
Uneori, refuzăm să vedem şi trăim în întuneric văzând. Fără să realizăm că ne provocăm propria orbire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu