Imi place sa lenevesc in pat, duminica, dar nu in patul meu. De aceea mi-am luat hamac.

Cineva ma provoaca. Dar nu-i nimic, ii intorc provocarea cat ai zice peste. Mai intai scriu eu, dar, sa fim intelesi, cheful meu de scrijelit isi cere tributul sub forma unor raspunsuri la ceea ce voi scrie. Sau macar sub forma unor reactii. Si l-am atentionat pe Doru sa se pregateasca de un post de raspuns.

Initial n-am vrut sa prind esenta frazei care da titlul acestui post. Adica n-am vrut s-o vad si nici sa-i acord vreo atentie. Si mi-e frica de ea. Si am intalnit-o atat de des, incat imi depaseste intelegerea. Pentru simplul motiv ca esenta asta rezuma o idee care mi se pare pe cat de reala, pe atat de trista. Aproape ca e in natura noastra sa nu apreciem ceea ce avem. Sa apreciem, mai degraba, ceea ce am pierdut. E atat de firesc faptul asta, incat nici nu ne mai sinchisim sa ne punem intrebari, sa cautam raspunsuri sau sa incercam sa schimbam lucrurile. Pentru ca, inevitabil, cu totii ne-am trezit, mai devreme sau mai tarziu, nemultumiti de ceea ce avem si am pornit buimaci in cautare de trairi si oameni care sa ne ofere altceva decat ce aveam. Si ne-am trezit ca am pierdut ce am avut si ca n-am apreciat la timp nimic din ceea ce era de apreciat. Si ca vrem inapoi ceea ce am avut. Si, zau, daca am inteles vreodata de ce unii lasa sa se intample asta si sa se chinuie cu astfel de trairi.

Sa revin la mine, caci nu sunt adepta generalizarilor. Trebuie sa spun cu toata sinceritatea, si sper sa nu par lipsita de modestie (nu ma erijez in vreun model social in niciun caz!) ca nu am trecut prea des prin astfel de situatii. De obicei lenevesc in patul meu, duminica sau in orice zi am timp si chef si in foarte putine situatii mi s-a intamplat sa vreau sa-mi iau hamac. Dar daca am vrut, a fost in urma unei decizii definitive si la care nu mai era cale de intors. Si ma si explic.

Mi-am dezvoltat, in timp, o toleranta excesiva. Da, uneori excesiva. Acum sunt intr-o perioada in care incerc sa indrept lucrurile. Pentru ca as vrea sa nu ma mai simt calcata in picioare. Dar doar din motivul asta. O fi profesia mea de vina, ca implica rabdare si toleranta, dar atributele astea le am si, bune sau nu, m-au ajutat sa nu am sentimentul ca n-am fost in stare sa apreciez ceea ce am avut. Sau ceea ce am. Si am apreciat mereu pana in ultima clipa. Si chiar si atunci cand nu era nimic de apreciat. Si, da, am creat chiar impresia ca sunt naiva.
Apoi, am un principiu de la care nu prea ma abat: fiecare persoana, fiecare obiect, fiecare traire, fiecare experienta trebuie ca are ceva bun. Indiferent de ceea ce pare la nivel superficial. Asa incat caut pana gasesc un motiv, un ceva bun in fiecare si in orice, si astfel sa nu pierd nimic din ceea ce am. Cel putin, nu prematur.Iar daca ajung sa pierd, de regula sunt sigura ca alegerea de a pierde, daca imi apartine, a fost cea mai buna. Si implicit, nu am sentimentul ca n-am apreciat ceea ce am avut.
Dincolo de aceste aspecte, mai gasesc unul foarte important, care este, in acelasi timp, si modul meu de a aprecia ceea ce am: intotdeauna imi aleg cuvintele cu foarte multa grija. Si faptele. Si asta din dorinta de a tine langa mine ceea ce am. Si nu din egoism, ci pur si simplu pentru ca am invatat sa apreciez tot ce am langa mine. Bun sau rau. Si nu vreau sa ranesc. Nu arunc vorbe sau fapte in urma unor impulsuri de moment. Pentru ca risc sa ma trezesc goala pe dinauntru. Si singura. Pentru ca se intampla, in viata asta, sa ne trezim in situatia in care pierdem ceva sau pe cineva fara sa fim intrebati. Si pentru ca pierderile alea sunt atat de mari si suficiente ca sa nu ne mai facem si noi rau provocand altele.

Nu, nu sunt vreun prieten ideal. Imi doresc doar ca, daca am luat o decizie, sa n-o regret. Si sa fie definitiva. Sa nu ma intorc la ea. Sa nu privesc inapoi, pentru ca, daca fac asta, n-o sa pot merge inainte. Oamenii de langa mine valoreaza prea mult, ca sa-mi permit sa-i pierd doar pentru ca nu sunt in stare sa apreciez la timp ceea ce am si faptul ca sunt langa mine. Ceea ce mi se intampla si ceea ce traiesc si lucrurile din jurul meu sunt prea importante si inseamna prea mult, ca sa le arunc doar pentru ca n-as avea timp si rabdare sa gasesc in fiecare ceva bun.
Stiu ca patul meu este cel pe care-l vreau si stiu ca, desi uneori simt ca as vrea sa nu mai lenevesc el, ci in altul, inainte de a face asta, intelept este sa fiu mai atenta la ce-mi ofera el. Sa cantaresc bine, pentru a nu ajunge in situatia in care regret ca m-am mutat intr-un hamac.
Da, poate ca sunt si conservatoare. Dar identitatea mea este formata din trairile pe care mi le ofera tot ce am in jur. Cu bune si rele. Si imi place sa stiu ca apreciez ceea ce am pana in ultima clipa. Si ca, daca am hotarat sa nu mai am, nu o sa ma chinui regretandu-mi decizia.

Imi place sa lenevesc in pat, duminica, dar in patul meu. De aceea, imi cumpar un hamac doar in momentul in care sunt absolut sigura ca patul meu nu mai are ce sa-mi ofere bun.