Excursie la Moeciu. Cu copiii.

Nu stiu altii, dar eu insami asteptam sa ma adun suficient si sa scriu despre asta.
Mai fusesem eu in excursii, dar nu avusesem experienta unei calatorii cu niste copii asa mici. Adica, sa ne fie clar, recent absolventi de clasa a V-a, in jur de 12 ani adica.

La prima sedinta cu parintii in care s-a adus in discutie subiectul unei excursii de doua zile, nu mi-am putut stapani uimirea si am exclamat: "Eu, singura, cu atatia, multi si mici... si sa mai si ramanem o noapte pe acolo!?" Si am fost atat de expresiva, si probabil haioasa in uimirea mea, incat am primit niste hohote de ras si asigurarea ca nu-i chiar asa de rau.

Odata ideea lansata, am fost o prada usoara pentru mancatorii de suflete, cum le spun eu. Si-au insistat, si-au insistat, incat am cedat. E adevarat, i-am si cunoscut mai bine, intre timp, am prins curaj si m-am decis. Dupa cautari si calcule, am stabilit destinatia Moieciu, pensiunea Podul Turcului, cu ceva sprijin din partea unei mamici de mare ajutor, de altfel, in tot ce s-a intamplat anul asta (multumiri pentru rabdare, cu ocazia asta, ca ne-a scos din multe incurcaturi!). Zis si facut. Vineri a fost ultima zi de scoala. Apoi ne-am facut bagajele, iar sambata dimineata ne-am urcat in autocar cu destinatia finala Moieciu.

Spun destinatie finala pentru ca, inainte sa ajungem la pensiune, am facut doua opriri. Prima la Ploiesti, sa mancam o inghetata la Mc. Nu, nu mi-a tihnit mancarea! Au terminat de mancat inainte ca eu sa apuc macar sa-mi cumpar si pana sa ma dezmeticesc, jumatate din ei erau deja in fantanile arteziene, daca intelegeti ce vreau sa spun. Nu stiu de cate ori m-am ridicat,de la masa, ca dispareau din raza mea vizuala. Le-am explicat cum ca treaba aia cu fantanile arteziene nu e tocmai permisa si ca ar trebui sa faca in asa fel incat sa nu ii pierd, fiind incapabila sa produc progenituri identice, in cazul in care lipsea vreunul de la numaratoare. S-au amuzat copios, mi-au dat voie sa mananc, au facut poze, s-au plimbat, au alergat. Si nu aveti idee cata fericire li se citea pe chipurile lor de copii fara griji. Si, mai ales, cata fericire emanau la gandul primei lor experiente de acest gen. Nu gustasera decat excursiile de o zi, cu doamna invatatoare.

Cine nu a trait asa ceva, nu stie cum e sa te trezesti, fara sa-ti dai seama, numarand. Asa incat, am strigat adunarea dupa vreo ora, am numarat de cateva ori si ne-am continuat drumul.

In autocar, ca la ei acasa. Am ascultat muzica, am si cantat un pic, am ras, am povestit. Au jucat carti.

Am decis sa ne oprim la Bran. Buna idee sau nu, sa ziceti voi. Cert e ca ne-am ales cu o vizita la Castelul Groazei, unde eu eram in postura adultului curajos care trebuia sa apere copiii de ce putea sa apara in spatiul cu pricina. Eu, care nu sunt in stare sa vad un film de groaza pentru ca visez urat si tot eu, care nu am fost niciodata amatoare de vazut nimic care sa contina cuvantul "groaza" in denumire. De dragul lor am acceptat. Si nu m-as fi descurcat fara Catalin, curajosul grupului. Multumiri pe aceasta cale din partea partidului!
Va asigur ca n-ati auzit niciodata atatea tipete si rasete la un loc. Si, daca as fi stiut ca daca esti ultimul din grup risti sa fii tras de o mana, de un picior, luat in brate de te miri ce creatura, il lasam pe Catalin in locul meu, sa fie el protectorul copiilor, ca ma doare in gat si acum de la rugamintile adresate unei creaturi care mai abitir ma tinea in brate cand a aflat ca sunt profa. Si ca mai sunt si de franceza.

Am iesit vii de acolo, ca am avut momente in care incepusem sa ma indoiesc de asta. Am mai mers pret de cateva minute si-am ajuns la pensiune. Terminasem cu impartitul in camere, asa incat impartitul cheilor n-a durat prea mult. Am stabilit sa ne vedem la masa in vreo ora.

Imi imaginam eu ca dupa masa stam linistiti un pic, pana sa plecam din nou la Bran, dupa cum le promisesem. M-am inselat, evident. Mi-am dat seama ca nu am nicio sansa sa-i tin in camere, asa incat am inceput cu totii activitati in aer liber. Care la fotbal, care la leagane, care la ping-pong (si eu acolo!), care in tobogan. Partea absolut frumoasa a fost ca pensiunea dispunea de suficient spatiu in incinta si ca totul era astfel pozitionat, incat toti erau in raza mea vizuala.

Spre seara am plecat din nou la Bran. Si va spun ca nimeni nu stie sa numere mai repede si mai bine ca mine. :)) Eram closca ca nu stiu cati pui si norocul meu cel mare a fost ca m-au ascultat si au stat pe langa mine. Si nu faceau nimic fara sa-mi ceara voie. Si, da, mi-au spus ca sunt cam slaba pentru atatia copii! Carevasazica, dupa atatea nasteri trebuia sa fiu mai plinuta un pic?

Seara am jucat carti, ne-am plimbat, am facut poze, am adunat flori, si am avut si-un foc de tabara absolut superb. Din cand in cand mai numaram, nici nu-mi mai dadeam seama cand, ca ma trezeam facand asta.

Treaba cu adormitul a fost un pic mai dificila. Ar fi facut orice altceva, dar in orice caz, nu venisera in excursie ca sa doarma. Mai ales ca era prima data cand erau impreuna in alt cadru decat la scoala si voiau sa profite din plin de asta. Vreo doua ore m-am plimbat din camera in camera, sa numar, sa verific, sa explic. Si in orele alea am ajuns la concluzia ca, daca va mai exista o excursie cu ei, e suficienta o singura camera si sunt foarte fericiti. :))

Pe la 2 dimineata am cedat. Ei nu, din cate am aflat a doua zi. Dar nici nu au facut nazdravanii, asa incat morala nu si-a mai avut rostul.

M-am trezit dimineata devreme, cu gandul ca pana la 8, cand le spusesem ca trebuie sa se trezeasca, reusesc sa imi beau cafeaua singura si fara sa numar. Supriza! Cativa erau deja afara. Asa ca mi-am baut cafeaua impreuna cu ei. Un deliciu, pana la urma.
Inainte de 9 dimineata eram deja obosita dupa un volei si un fotbal, spre bucuria lor. Diriga a jucat volei si fotbal cu ei, desculta, in iarba in care se simtea roua diminetii. Apoi am luat-o de la capat, cu masa, activitatile in aer liber si povestile. Pana pe la 16.00, cand hotaraseram sa plecam.

Stiu ca am scris mult, insa nu pot sa inchei fara sa mai spun cateva lucruri.
Copiii sunt minunati, daca nu stiti asta, faceti in asa fel incat sa vedeti!
Oricat de neascultatori ar parea la scoala, in alt cadru decat acolo, se comporta exemplar. Sunt intelegatori, atunci cand li se explica (sa ne intelegem, vorbesc de explicat, nu de tipete).
Sunt extrem de afectuosi, daca ai reusit sa-i atragi. Stau pe langa tine, te intreaba daca ti-e bine, daca pot sa te ajute cu ceva. Iti cer permisiunea pentru aproape orice vor sa faca, nu sunt teribilisti si inteleg ca trebuie sa se comporte civilizat. Si asa s-au comportat.
Ce m-a incantat cel mai tare in experienta asta a fost sa-i vad uniti. O problema cu care ma luptasem tot anul, de altfel, in diverse situatii. Si, daca in prima zi isi imparteau activitatile, in a doua erau toti in acelasi loc. Daca doi jucau ping-pong, ceilalti erau si ei acolo, privindu-i. Dar acolo, nu in alta parte.

Povestea Moieciu a fost o experienta frumoasa, pe care ma bucur ca am trait-o si pe care as vrea s-o retraiesc. Mi-e dor deja de masa la care stateam si ii priveam alergand fericiti si jucandu-se. Mi-e dor de numaratul ala instinctiv si mi-e dor de privirile lor afectuoase. Mi-e dor sa-i vad in clasa, asteptandu-ma, si mi-e tare dor de zambetul lor senin. Si, da, ii iubesc pentru ca, odata cu ei, mi-am retrait o parte din copilarie. Si pentru ca mi-au demonstrat ca, indiferent cate probleme ai, sa-i ai in preajma este un dar care te face sa uiti de tot ce e urat in jur. Aici sta marturia povestii frumoase, dincolo de cuvinte.