13 iulie 2010

"Daca langa cineva nu simti ca esti tu, cel adevarat, atunci trebuie sa pleci."

Nu-mi apartine fraza care da titlul acestui post. Am gasit-o intr-o carte care mi-a ramas in suflet si care apartine Aurorei Liiceanu. Rendez-vous cu lumea m-a facut sa constientizez lucruri pe care le stiam, din cele mai simple si mai pline de adevar.
Probabil ca propria-mi intalnire cu lumea a inceput in perioada in care a ajuns in mainile mele cartea amintita mai sus. De aici impactul asupra mea.
Dar nu ea face obiectul acestei scriituri, ci esenta pe care-o rosteste, atitudinea la care face trimitere si starea aceea atat de banala si des intalnita in care simtim ca nu suntem noi si ne pierdem identitatea in prezenta "cineva-ului" si, o sa extind putin sfera de referinta, a "ceva-ului", care apar in viata noastra, intr-un mod pasager sau nu.

Avem tendinta sa acceptam in preajma noastra oameni si lucruri care nu ne fac bine. Care, poate fara voie, ne stirbesc din personalitate. Si nu stim intotdeauna sa plecam. Simtim ca nu mai suntem noi, si, totusi, ramanem tintuiti locului. In unele cazuri fericite, vedem si intelegem unele semne. In altele, chiar daca ele exista, le ignoram si ne complacem.

Cele mai multe situatii de acest tip se nasc in interiorul unei relatii. Uneori, simti ca nu mai esti tu, ca renunti la tine, faci compromisuri. De dragul celuilalt. Si uneori ai constiinta faptului ca nu mai esti tu, ca te schimbi, ca iti limitezi dorintele si poftele, ca renunti, treptat, la cate putin din tine. Renunti sa mai fii centrul universului tau.

De ce ramai, totusi, langa cineva, chiar si atunci cand simti ca nu mai esti tu?

De ce nu pleci atunci cand simti ca nu mai esti tu, cel adevarat?

De ce iti este atat de greu sa pleci, chiar daca stii ca, plecand, te vei regasi pe tine?

Ajungem des in situatii in care ne complacem. Si nici macar sentimentele nu sunt o scuza pentru ca ramanem si pentru ca acceptam o prezenta langa care nu mai suntem noi. Sau niste fapte care ne fac sa nu ne mai regasim. Si nici obisnuinta. Nimic nu scuza faptul ca atunci cand te pierzi pe tine, cel adevarat, nu pleci. Poate doar teama de singuratate. Dar nici ea nu isi mai gaseste locul printre scuze, daca ai constiinta faptului ca, nemaifiind tu, vei ramane tot singur.

Sa pleci atunci cand langa cineva nu simti ca esti tu, este asta cea mai buna atitudine? Ai garantia ca exista pe lumea asta cineva langa care vei simti ca esti tu? Sau relatiile sunt intemeiate in baza unei legi nescrise care presupune asumarea schimbarii tale, cu pretul de-a nu te mai regasi?

2 comentarii:

  1. Subiectul abordat de catre tine, azi, este mai mult decat cuprinzator si generos. Este legat de esenta vietii sociale a omului, si are tangenta cam cu trei sferturi dintre preocuparile oamenilor vis-a-vis de viata de cuplu...

    Cred ca ar fi superficial sa comentez aici, in trei randuri, asa ca voi dezvolta ideile tale la mine pe blog, incercand sa imi dau cu parerea, in masura in care pot, in legatura cu intrebarile tale mai mult sau mai putin retorice :)

    O iau ca pe o leapsa, pentru ca subiectul e foarte interesant si indelung dezbatut :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Leapsa sa fie! Da, stiu ca e foarte mult de spus...tocmai de-asta am preferat sa ma opresc. Deocamdata.

    Astept parerea ta. Cu atat mai mult cu cat intrebarile nu sunt... tocmai... retorice. :)

    RăspundețiȘtergere