10 septembrie 2011

România-Franţa. A putea şi a vrea

Despre seara de 6 septembrie s-au spus multe. Mai adevărate, mai exagerate, mai mincinoase. Din tot ce s-a spus, am rămas cu impresia eşecului-gazon impracticabil şi-un egal, iniţial nesperat, doar visat, dar care, nici el, n-a mai fost suficient.
Cumva înainte de meci, nişte oameni au pus, pe fiecare din cele 55 de mii de locuri, steaguri tricolore. Steaguri care nu erau din hârtie, aşa cum îmi imaginam, şi care nu erau nici cele mai mici, aşa cum mă aşteptam. Şi-au mai pus cartoane în culori tricolore. Tot pe fiecare scaun. Şi-am fost rugaţi ca, la momentul intonării imnului, să formăm, din braţe ridicate având în vârfuri cartoane, un tricolor aşa cum nu mai avusese vreodată ţara asta sărăcită de atâtea şi-atâtea emigrări ale atâtor oameni valoroşi care nu-şi mai găsesc rostul în patria lor. Un tricolor cât un strigăt înăbuşit de ajutor, strigătul unei naţii întregi. Şi-am mai găsit acolo, fiecare din noi, o hârtie cartonată şi sclipicioasă care certifică prezenţa la primul meci pe Arena Naţională. Cineva s-a gândit la asta. Şi ştiu sigur că au costat mult, mai mult decât îşi poate permite naţia asta bolnavă de neputinţă. Dar mai ştiu şi că m-am bucurat ca un copil găsindu-le pe locul meu din Arenă, locul meu primit cadou.
Prezenţa ta în 6 septembrie 2011 pe noua Arenă Naţională la primul meci al echipei nationale dovedeşte că iubeşti sportul şi susţii echipa. Pentru că ştim cât de importantă este această zi pentru tine, îţi mulţumim că eşti aici şi îţi certificăm prezenţa în tribune. Eşti parte din istorie! (P.S. Am furat poza de la Geo)
Cunosc neajunsurile multe ale acestei ţări. Ştiu despre teama de a merge pe stradă la ore întârziate, ştiu despre străzi chinuite de gropi, ştiu despre infrastructură deficitară, ştiu despre salarii, despre sărăcie, despre valori cu susu-n jos. Ştiu despre mitocănie, minciună, servicii publice şi administrative de doi bani. Ştiu şi despre scuipat lumea în autobuz, despre mâncat seminţe în scara blocului, despre manele care răsună în miez de zi şi de noapte în blocul vecin. Ştiu că suntem în urmă, în urmă, în urmă. Şi că, probabil, nu vom ajunge niciodată ca alţii. 
Ştiu, însă, că în seara aia de 6 septembrie, la meciul ăla pe care eram convinşi că-l vom pierde-deşi speram cu toţii că nu-m-am extaziat realmente în faţa adunăturii de români venită de pretutindeni să strige, să se bucure, să arate că iubeşte ţara asta de care ne batem joc atât de constant şi atât de firesc. Am ştiut, în seara aia, să aruncăm mucuri de ţigări în recipiente special aduse pentru asta-chiar dacă erau simple găleţi umplute cu nisip. Am ştiut să lăsăm toalete curate, în care existau hârtie igienică şi săpun. Am ştiut şi am putut să nu fim o adunătură de mâncăcioşi şi de scuipători de seminţe. Am putut să ne abţinem să aruncăm obiecte ale nemulţumirii pe un gazon terfelit-la propriu. Am ştiut să strigăm şi să ne bucurăm fluturând steaguri tricolore şi-am ştiut să cântăm imnul ţării acesteia de care ne batem joc atât de constant şi atât de firesc. Şi ce momente au fost acelea în care am văzut o mare de steaguri şi-am auzit zeci de mii de voci într-una singură şi-un singur cuvânt-numele ţării acesteia atât de frumoase şi atât de batjocorită de oamenii ei, aceiaşi care-l strigau cu atât de multă fortă!
Ne-am revenit, în final, din starea civilizată şi de iubitori de patrie. Ne-a nemulţumit egalul şi-am huiduit la final, în momentul în care jucătorii s-au aplecat în faţa noastră, ca oameni, şi-au aplaudat efortul nostru de a-i purta pe aripi de vânt, spre imposibila victorie. Am huiduit pentru că am uitat că, de fapt, ne aşteptam să pierdem meciul ăsta. Am uitat că scenariul cel mai aproape de realitate era un egal şi-am huiduit când am avut egalul. După 90 de minute de civilizaţie, am huiduit jucătorii pe care i-am purtat înspre egalul ăsta nesperat. Am huiduit, odată cu ei, şi oamenii care-au pus suflet în proiectul ăsta, făcând nopţi albe pe Arenă şi nedormind lângă copiii lor. Apoi am cârcotit zile întregi ridicând gazonul-etichetă reală a lipsei de profesionalism, la rang de criteriu definitoriu de analiză a întregii seri. Şi am exagerat şi am uitat că Arena asta Naţională înseamnă, totuşi, un pas înainte prin ea însăşi, pentru noi. Am putut să creăm iluzia civilizaţiei. Dar, în final, ne-am huiduit sufletele şi trupurile obosite de atâta emoţie şi de atâta speranţă a victoriei. Şi de atâta strigat spre a ridica ţara asta batjocorită undeva în sus, spre ceruri, spre nicăieri.
Am arătat că putem realmente. Dar, dacă nu voim, unde-i valoarea lui putem?


6 comentarii:

  1. tare de tot

    ma treceau fiorii knd citeam :D

    RăspundețiȘtergere
  2. fortuit sau nu, am intrat in Arena in momentul in care organizatorii incepeau distribuirea elementelor de recuzita pentru coregrafia de vis. cu daruire, 10 baieti puneau steaguri si diplome pe scaune. am incercat sa stau de vorba cu ei si m-au amanat pana la 11.30. la pauza. ma uit la ceas si observ ca este 8.00. nu imi venea sa cred. era apogeul unui efort care dura din ianuarie. un coleg de serviciu ma intreaba: " ai uitat ca si noi trebuie sa verificam turnichetii?"
    m-am scuturat si, cu pielea inca zbarlita de la probele de imn din ziua anterioara, am plecat spre sectorul de care raspundeam. accesul pe stadion. trebuia sa imi coordonez echipa. trebuia sa fim pregatiti pentru 55.000 de fani.
    uitati de gazon si de imnul adaptat. fiti romani mandri de cea mai moderna arena din Romania. poate chiar din Europa. poate.fortuit sau nu, am intrat in Arena in momentul in care organizatorii incepeau distribuirea elementeler de recuzita pentru coregrafia de vis. cu daruire, 10 baieti puneau steaguri si diplome pe scaune. am incercat sa stau de vorba cu ei si m-au amanat pana la 11.30. la pauza. ma uit la ceas si observ ca este 8.00. nu imi venea sa cred. era apogeul unui efort care dura din ianuarie. un coleg de serviciu ma intreaba: " ai uitat ca si noi trebuie sa verificam turnichetii?"
    m-am scuturat si, cu pielea inca zbarlita de la probele de imn din ziua anterioara, am plecat spre sectorul de care raspundeam. accesul pe stadion. trebuia sa imi coordonez echipa. trebuia sa fim pregatiti pentru 55.000 de fani.
    uitati de gazon si de imnul adaptat. fiti romani mandri de cea mai moderna arena din Romania. poate chiar din Europa. poate.

    RăspundețiȘtergere
  3. :-) Păi, nu. Că ştim că suntem în urmă. Dar nu vrem sau nu suntem în stare să înţelegem când putem să mai facem câte-un pas.

    RăspundețiȘtergere
  4. Frumos scris. Ai descris frumos un adevar urat :)

    RăspundețiȘtergere
  5. :-) Un adevăr urât,dar şi câteva aspecte pozitive,totuşi. Un soi de dovadă că... se poate.

    RăspundețiȘtergere