Pace cu amintirile

... şi-aş fi vrut să am măcar un obiect, ceva ce pot atinge. Pentru momentele în care mi-e dor şi pentru acelea în care mă întreb cum ar fi fost să existe în viaţa mea mai mult decât în câteva momente scurte şi atât de preţioase... din care mă străduiesc din răsputeri să nu pierd nicio fărâmă...
Şi-aş fi vrut să-mi amintesc momentul în care am primit de la el o jucărie... o păpuşă cu părul lung, cea mai mică din lume, o bomboană, un sărut de noapte bună sau un zâmbet pentru o notă de 10. Şi-o îmbrăţişare venită pur şi simplu...
Şi-aş vrea să inventez amintiri, să mă mint gândindu-mă că e acolo şi mă vede, că se bucură pentru mine şi că îi pasă. Şi-aş vrea să nu tânjesc după câteva momente scurte în care a existat în viaţa mea şi să nu încerc să le uit pe cele multe în care, mergând pe stradă, îi vedeam chipul... fără să-l văd.
Aş vrea, măcar pentru o clipă, să apară...

Care este lucrul la care ai îndrăzni să visezi, dacă ai şti că este imposibil să eşuezi?

Ridică-te şi mergi mai departe!

Pentru că:

- sigur ai lângă tine oameni frumoşi şi nu ai cum să nu zâmbeşti gândindu-te la ei;

- sigur ai cel puţin un motiv pentru care să fii recunoscător - luând în considerare inclusiv faptul că te-ai trezit în dimineaţa asta;

- sigur poţi să vezi lucrurile mici şi mărunte care te-ar face să zâmbeşti dacă eşti suficient de atent, încât să le observi existenţa;

- sigur poţi fi TU, în orice împrejurare;

- sigur poţi găsi o motivaţie care să te facă să vrei să îţi depăşeşti limitele;

- gândindu-te la Clipa de acum, îţi vei da seama că e mai presus de Trecut şi de Viitor, fiind singura realitate! Eliberează-te de gânduri şi vei realiza cât de important este să trăieşti în prezent!

Vis cu Moş Crăciun. Acelaşi vis

Copil fiind, adoram să-mi petrec timpul în casa bunicilor, adulmecând mirosul caldurii din sobă, sobă ce încălzea două incăperi mereu pline de râsete şi voie bună, căci eram în permanenţă în casa bunicilor cel puţin şase nepoţi, care mai de care mai gălăgioşi şi mai năzdrăvani.
Visul cu Moşul l-am trăit în fiecare an. Îl trăiesc şi acum, în clipele în care copilăria-mi este de mult trecută. Căci, lucru ştiut, Moşul face parte din acea categorie de vise pe care le trăim de când lumea şi fiecare din noi, din anii copilăriei până în cei din urmă ai existenţei noastre.
Am făcut parte din categoria copiilor care-au crezut în existenţa Moşului, iar acum fac parte din categoria adulţilor care îl aşteaptă nerabdători şi cu aceeaşi bucurie să vină de acolo, de la Poli, cu sacul plin de bunătăţi. Numai că, de data asta, îmi doresc cu mai multă ardoare bunătăţi de natură spirituală. Îmi doresc bunătatea numită linişte, pe aceea numită împlinire sufletească sau pe aceea numită, pur şi simplu, stare de bine.
Aşa că, atunci când vei veni, Moşule, adu-mi din sacul tău o mare de linişte, una de stări de bine, putere să mă bucur de toate lucrurile mărunte din jur, să-mi înfrâng limitele şi să am curaj să înaintez oricare mi-ar fi calea.
Şi-aş mai vrea, Moşule, câţiva fulgi de nea şi mirosul de brad încins de căldura sobei vechi...

Leapşa primită de la EA , care-a descoperit scrisoarea către Moş Crăciun, la care iată că am răspuns, cu întârziere, ce-i drept. Dar mă iartă, ştiu eu!
Înainte de poveste, arunc mâţa în ograda cui o vrea, şi cui poate n-o vrea, adică lui Doru. Şi îi mai amintesc şi lui Geo că mâţa cu pricina este, încă, şi în ograda lui, poate-şi găseşte timp să ne spună o poveste.

Gânduri în dezordine (2)

Nu-s ele chiar în dezordine în clipa asta, însă, întâmplător sau nu, titlul se potriveşte "impulsului" care mi-a fost dat să scriu. Înainte să multumesc pentru încredere, în sensul în care mi s-a spus că dacă scriu, poate asta va ajuta mai multe persoane, fac mărturisirea că, de data asta, nu voi vorbi despre gândurile mele în dezordine, ci despre situaţiile multe în care ni se întâmplă să nu ne regăsim, de fapt, pe nicăieri. Situaţiile acelea multe de confuzie şi dezordine interioară în care ne trântim cu voie sau nu, un trântit rapid, căruia îi corespunde o ridicare chinuită şi care durează infinit mai mult decât trânta în sine.

Când sufletul ţi-e făcut tandări, când nu ai nici cea mai mică idee legată de direcţia în care ar trebui s-o iei... pâna şi faptul că respiri ţi se pare o povară greu de dus. Şi-ai vrea să dormi - eventual un somn lipsit de vise, scenariul ideal presupunând ca pas următor amnezia.
Imposibil, din fericire! Vrem, sau nu, ne vom trezi. Şi odată ce-am deschis ochii, amintindu-ne, vom simţi acelaşi gol în stomac sau acelaşi fior care ne-au facut să adormim atât de târziu.

Cred cu tărie că starea afectivă este generatorul tuturor acţiunilor noastre. Făcând un exercitiu, veţi constata că, atâta timp cât în plan afectiv există stabilitate, lucrurile merg ca pe roate! Invers, când lucrurile încep să fie instabile în plan afectiv, întregul univers se clatină. Nu vom vrea nici sa ne trezim dimineaţa, nici să mergem la serviciu, nici să pregătim mesele copiilor. Nu vom vrea nimic, refuzând, uneori, chiar şi prezenţa cuiva lângă noi.

Identificând cauza stării, vom identifica şi soluţia. Altfel spus, dacă ştim ce-a cauzat trânta sau de ce ne-am impiedicat, vom şti şi cum să ne ridicăm, eventual fără dureri prea mari. Asta pentru situaţiile în care nu cunoaştem cauza stării, în sensul în care nimic din ceea ce facem sau din ceea ce se întamplă în jur nu are vreo noimă.

Numai că această teorie nu aduce cu ea şi schimbarea stării. Sentimentul de neregăsire, starea în care-ţi simţi sufletul rătăcit nu trec doar pentru că ai identificat cauzele. De altfel, cred că ştim de fiecare dată cauzele, dar, din varii motive, nu ni le asumăm - în faţa altora, dar nici măcar în faţa noastră. Când sufletul ţi-e ţăndări... ştie şi de ce!

Ce-i de făcut? Poate o reconsiderare a poziţiei noastre faţă de noi. O raportare care să ţină cont doar de noi - în sensul că eu mă raportez la mine, nu la ceva exterior mie. Poate o reconsiderare a priorităţilor - în sensul că eu sunt prioritatea mea, nu altcineva sau altceva. Sau, poate, pur şi simplu, asumarea diverselor situaţii prin considerarea lor drept lecţii din care trebuie să înveţi ceva. Pur şi simplu. Şi mai ales pentru situaţiile în care altcineva are legătură cu inconfortul tău. Orice situaţie în care suntem puşi nu reprezintă altceva decât o lecţie neînvăţată. Şi, până nu va fi fost insuşită aceasta lecţie, ne vom lovi de ea.
Dincolo de reconsiderări, mi se pare oportună - dacă nu necesară - o altă soluţie: găsirea de motivaţii. Cu cât le gaseşti mai repede, cu atât mai mari sunt şansele să-ţi reconstruieşti universul. Gândeşte-te la motivele care te-ar face să vrei să te ridici din pat. Mai ales, gândeşte-te la ce ai pierde dacă nu te-ai ridica! Gândeşte-te la câte lucruri frumoase sunt în jur - care-ţi aparţin, pe care le poţi face şi de care tu însăţi te poţi bucura. Întreăba-te ce anume te-ar face fericit, găseşte răspunsul şi du-te în direcţia pe care ţi-a arătat-o sufletul tau. Nu uita nici de faptul că simplitatea lucrurilor poate fi sursa unui zambet, a unei stări de bine. Alege să vrei să te trezeşti dimineaţa, ca să te poţi bucura de lucruri mărunte - faptul că e lumină afară şi că o poţi vedea, faptul că vrei să alergi şi poţi face asta, faptul că vrei să asculţi melodia preferată şi o poţi auzi... Bucură-te de faptul că depinde doar de tine dacă zambeşti sau plângi!