Asa, sa va mai povestesc. Despre "Domnita".
Povestea spune ca a existat o Domnita, pe numele ei Gherghinescu Vania, "o femeie superba, de un mare rafinament intelectual"( zicea Bartolomeu Anania, in Memoriile sale), care obisnuia sa frecventeze casa poetului Arghezi. Se pare ca aceasta Domnita i-a inspirat, pe rand, atat pe Arghezi, cat si pe Blaga, primul numindu-si poemul simplu "Domnita", cel din urma- "Incantare".
Am cunoscut-o pe Domnita, in varianta lui Arghezi (un pic adaptata), acum vreo cateva luni, cand un prieten bun mi-a trimis (traiasca tehnologia!) cateva melodii, stia si el ca sunt pe sufletul meu si stia si ca le astept. Astept si albumul. Adica, sa ne intelegem, cd cu dedicatie. Speciala, ca asa ne-a fost intelegerea. Pana una, alta, am "Domnita" cu mine, cu tot cu chitara. Si cu voce. Si aici se complica lucrurile. Nu reusesc sa ma hotarasc ce anume ma face sa vreau sa ascult piesa in continuu: versurile sau vocea? Caci, complicat lucru, e o voce pe care o cunosc de ceva vreme, cam cat jumatate din viata mea.
Cand dai peste ceva ce-ti place "din prima", se intampla sa-ti fie greu sa exprimi in cuvinte motivul pentru care iti place ceva-ul ala. O fi atmosfera de poveste creata de versuri? Cetatatea, slova, luceferii, corzile mute. Apoi asteptarea, amarul de timp si pana tocita. Sau o fi doar partea din final, pe care o asociez cu un fel de sentinta?
"Nu te cersesc. Te vreau. Am dreptul. Sunt legat de umbra ta. Legat de umbra ochilor tai crunt." Elegant, ferm, cu o atitudine posesiva chiar. Se cuvinte, adica, sa fii a mea. Dintr-un motiv cat se poate de simplu: sunt legat de umbra ta. Cred ca mi-ar placea sa mi se dea o astfel de sentinta. Dar nu mai vad, in lumea in care ne invartim, oameni capabili de asemenea sentinte, implicit de asemenea iubiri.
Nu mi-am propus sa fac o analiza a versurilor. Unele lucruri ne marcheaza intr-un fel sau altul si vrem sa vorbim despre ele. Mai ales cele care ne plac. Voiam sa atrag atentia asupra unui lucru, insa: avem talentul de a trece peste lucrurile care ne hranesc sufletul. Uneori avem mare nevoie de ele pentru a merge mai departe, sau pur si simplu pentru a ne dezmetici din cand in cand din ameteala in care traim zi de zi, dar uitam asta. Sau nu ne dam seama la momentul potrivit. Sau pur si simplu ignoram ce avem frumos in jur.
E adevarat, poate ca sunt subiectiva. Caci pentru mine "Domnita" nu inseamna doar versurile lui Arghezi transpuse in muzica. Inseamna versurile lui Arghezi transpuse in muzica, pe muzica cuiva care de multa vreme imi hraneste sufletul cu astfel de lucruri simple pe care le gasesc atat de putin in jur. Toti suntem subiectivi cand vine vorba de lucrurile care ne plac. Pentru ca lucrurile care ne plac, tin de gust. Esential este sa nu uitam de ele si sa nu le lasam sa treaca pe langa noi fara sa ne bucure sufletul. Ce-i drept, vocea "Domnitei mele" imi zguduie putin amintirile, dar e cu atat mai placut.
Povestea spune ca a existat o Domnita, pe numele ei Gherghinescu Vania, "o femeie superba, de un mare rafinament intelectual"( zicea Bartolomeu Anania, in Memoriile sale), care obisnuia sa frecventeze casa poetului Arghezi. Se pare ca aceasta Domnita i-a inspirat, pe rand, atat pe Arghezi, cat si pe Blaga, primul numindu-si poemul simplu "Domnita", cel din urma- "Incantare".
Am cunoscut-o pe Domnita, in varianta lui Arghezi (un pic adaptata), acum vreo cateva luni, cand un prieten bun mi-a trimis (traiasca tehnologia!) cateva melodii, stia si el ca sunt pe sufletul meu si stia si ca le astept. Astept si albumul. Adica, sa ne intelegem, cd cu dedicatie. Speciala, ca asa ne-a fost intelegerea. Pana una, alta, am "Domnita" cu mine, cu tot cu chitara. Si cu voce. Si aici se complica lucrurile. Nu reusesc sa ma hotarasc ce anume ma face sa vreau sa ascult piesa in continuu: versurile sau vocea? Caci, complicat lucru, e o voce pe care o cunosc de ceva vreme, cam cat jumatate din viata mea.
Cand dai peste ceva ce-ti place "din prima", se intampla sa-ti fie greu sa exprimi in cuvinte motivul pentru care iti place ceva-ul ala. O fi atmosfera de poveste creata de versuri? Cetatatea, slova, luceferii, corzile mute. Apoi asteptarea, amarul de timp si pana tocita. Sau o fi doar partea din final, pe care o asociez cu un fel de sentinta?
"Nu te cersesc. Te vreau. Am dreptul. Sunt legat de umbra ta. Legat de umbra ochilor tai crunt." Elegant, ferm, cu o atitudine posesiva chiar. Se cuvinte, adica, sa fii a mea. Dintr-un motiv cat se poate de simplu: sunt legat de umbra ta. Cred ca mi-ar placea sa mi se dea o astfel de sentinta. Dar nu mai vad, in lumea in care ne invartim, oameni capabili de asemenea sentinte, implicit de asemenea iubiri.
Nu mi-am propus sa fac o analiza a versurilor. Unele lucruri ne marcheaza intr-un fel sau altul si vrem sa vorbim despre ele. Mai ales cele care ne plac. Voiam sa atrag atentia asupra unui lucru, insa: avem talentul de a trece peste lucrurile care ne hranesc sufletul. Uneori avem mare nevoie de ele pentru a merge mai departe, sau pur si simplu pentru a ne dezmetici din cand in cand din ameteala in care traim zi de zi, dar uitam asta. Sau nu ne dam seama la momentul potrivit. Sau pur si simplu ignoram ce avem frumos in jur.
E adevarat, poate ca sunt subiectiva. Caci pentru mine "Domnita" nu inseamna doar versurile lui Arghezi transpuse in muzica. Inseamna versurile lui Arghezi transpuse in muzica, pe muzica cuiva care de multa vreme imi hraneste sufletul cu astfel de lucruri simple pe care le gasesc atat de putin in jur. Toti suntem subiectivi cand vine vorba de lucrurile care ne plac. Pentru ca lucrurile care ne plac, tin de gust. Esential este sa nu uitam de ele si sa nu le lasam sa treaca pe langa noi fara sa ne bucure sufletul. Ce-i drept, vocea "Domnitei mele" imi zguduie putin amintirile, dar e cu atat mai placut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu