Constanţa Buzea, Creştetul gheţarului

Autoportret. Femeia în ipostaza maternităţii. Bucureştii anilor '69-'71. Un portret al lui Eliade, contemporan. Ceea ce atrage este ipostaza femeii - femeia care-şi trăieşte amar existenţa în rolurile de mamă şi soţie a unui bărbat meschin, insensibil, impasibil faţă de valorile tradiţionale ale familiei, pe care le murdăreşte cu adultere şi comportamente violente. Frapant, portretul omului Adrian Păunescu - un tată pentru care copiii par poveri. Un monstru ce pare a nu avea nimic din umanitatea poetului.

Mi se spovedeşte cu orgoliu că este tată şi la altă casă. Că o nebună îndrăgostită de el, femeie măritată, i-ar fi făcut gemene. 

- Eşti convins că sunt ale tale?

- Vrei să le vezi?

Coboară să dea un telefon. Îmi aranjează o întâlnire cu mama fetiţelor. (p. 50)

 (...)

Îl acuz pe Adrian de meschinărie. Cred că i-ar plăcea să mă şi lovească, nu numai să mă nimicească din priviri. Recunosc, furioasă, că am început să mă tem de el, fizic sunt vulnerabilă, nu mai am resurse pentru refacere de la un scandal la altul. Uneori arată ca un nebun şi mă înfior. (...) Aici, între patru pereţi. pe întuneric, n-am scăpare. Mă terorizează tenace până încep să plâng. (...) Pe înfundate, fără martori, devine canalie. (p 54)

(...)

Îmi caută ceartă din fleacuri. Îmi ţine socoteală cum îmi cheltuiesc colaborările. Se uită în farfuriile noastre şi compară bucăţelele. Rămân consternată, ameţită. Diabolic, mă urmăreşte, vrând să cedez, să izbucnesc sub teroare. Visează să tremur de frică, să mă vadă distrusă. (p. 59)

(...)

Neglijent în intimitate, cu ticuri de proastă creştere, în lume manierat, controlându-se, după caz. Bâlbâit în discurs, te prinde, te captează cu idei, cu metafore îndrăzneţe, cu lozinci deraiate de la tipic. Amorul nostru-abrupt, nesărat, sumar, ca un viol, ca o nesăbuinţă. (...)

Acum produce cu orgoliu dovezi de alt soi. Îl preocupă şi îşi exersează tehnicile hărţuirii. Plăcerea evidentă de-a mă teroriza şi de-a mă maltrata, deocamdată verbal, rostind uneori acuze cu o intensitate inhibantă.  (p. 75)

(Constanţa Buzea, Creştetul Gheţarului. Jurnal 1969-1971, Bucureşti, Humanitas, 2009) 

Am citit aceste mărturii cu teamă, cu nerăbdare şi cu revoltă şi, poate, aşteptând să citesc printre rânduri despre dorinţa de-a scăpa acestui fel de a trăi. Le-am citit întrebându-mă uneori de ce nemulţumirea femeii umilite, uitate, simţind şi văzându-şi soţul suferind de atâtea ori după o alta, nu se concretizează într-o fugă, într-o renunţare sub forma unei izbânzi mult aşteptate. Am citit întrebându-mă de ce, totuşi, această viaţă chinuită şi aşternută pe hârtie atât de cald s-a prelungit atât de mult. Am citit recitind pasaje în care simţeam cum femeia relata aproape cu detaşare episoade dureroase ale propriei existenţe, o detaşare ca o mască a incapacităţii de a putea mai mult. Am citit fără să regăsesc, în omul Adrian Păunescu, nimic din poetul pe care-l cunoscusem citindu-l.