El este francez şi născut în '74 la Paris. El, autorul. Cartea mi-a picat în mână în timp ce bâiguiam prin librăriile din Timişoara căutând ceva de Arghezi. Înhăţatului cărţii de pe raft-de către mine, i-a urmat recomandarea lui George. Călduroasă şi entuziastă. Astfel că, de la Arghezi (l-am găsit, totuşi, într-o altă librărie!) am ajuns la Despărţirile noastre- genul de carte care poate fi citită în mijloace de transport în comun sau seara, înainte de a adormi, cu tot cu oboseala adunată peste zi. Uşor de digerat, spunând o poveste de viaţă.
Se iubesc, dar îşi duc vieţile separat. Separarea este întreruptă de câteva revederi, în momente de cotitură ale vieţii lor separate, revederi ce duc, cumva inevitabil, la împăcări cu mereu acelaşi final-despărţirea.
Vasăzică asta înseamnă fericire, o stare de satisfacţie completă. O stare rotundă, fără nici cea mai mică fisură. Avem oare dreptul să fim fericiţi fără să ne aflăm în starea de satisfacţie completă? Există fie şi un singur moment în care un om să se simtă cu totul, complet cumva?
Cartea vorbeşte, într-un registru simplu, despre incompatibilitate, despre tipare sociale, despre slăbiciuni-sub forma adulterului, despre nefericirea de a fi singur iubind. Toate-incapabile de a umple fisuri spre a permite împlinirea prin iubire, care, singură, se dovedeşte, din nou, insuficientă pentru o viaţă în doi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu