Gânduri în dezordine (1)

Am sentimentul ca odata cu trecerea timpului devenim din ce in ce mai pretentiosi. Si mai atenti. Si mai critici. Si mai ganditori. Si mai preocupati de probleme de natura sufleteasca. Si mai ales morala. Ne punem atat de des cateva intrebari, incat sunt convinsa ca tocmai din aceasta cauza ne va fi imposibil sa gasim raspunsul la ele.

Am o preocupare tare importanta in ultima vreme: sa observ oameni din jur, fapte si atitudini si sa despic firul in mii de firicele. Si sunt atat de prinsa de asta, incat nu stiu cand trec zilele pe langa mine. Zile frumoase, de altfel, cu oameni frumosi in jur, cu soare, macar in interiorul meu, si stari de bine pe care as vrea sa le impartasesc si nu pot. Ma opresc gandurile si intrebarile.

Fara sa-mi dau seama m-am trezit intr-un octombrie ploios si rece. Si intunecos. Dar cu zile frumoase sufletului meu. Poate ma mint. Pentru ca, dincolo de stari de bine, se afla multe intrebari, nascute probabil din faptul ca uneori nu-mi mai gasesc locul in universul atat de familiar deunazi.

Ce inseamna prieten? Pentru ca, bag seama, dau cuvantului alte valente decat cei din jurul meu.
Cand ajungem sa fim dezamagiti?

Si uite-asa, in momentele in care raman eu cu mine, incerc sa gasesc definitii si sa explic stari. Si cu cat incerc mai mult, cu atat raspunsul e mai greu de gasit. Ar fi de folos niste raspunsuri simple, reflectare a realitatii si nu a vreunei ideologii sau a unui ideal. Pentru ca... realitatea este cea de care ne lovim si cu care ne luptam, iar aceasta lupta vine ca o consecinta fireasca a idealizarii relatiilor, a starilor, a asteptarilor... poate prea mari, poate prea multe... venite inconstient in urma unor gesturi pe care, in diferite circumstante le-am facut, fiecare din noi, in numele... prieteniei, al afectiunii, al dorintei de a ajuta, daca am fost in stare. Gesturi facute dezinteresat, cu tot dragul, dar in urma carora, aproape inconstient, cu siguranta involuntar, apar asteptarile... Si ma intreb daca e in neregula sa le avem., cata vreme e vorba de prieteni. Si daca suntem dezamagiti pentru ca asteptarile ne-au fost inselate.

Toamna intrebarilor.

Schimbarea - singura constantă din viaţă.

"Schimbarea este, practic, singura constantă.
Energia, materia se schimbă întotdeauna... se metamorfozează... se contopeşte... creşte... moare.
Nenatual e doar modul în care oamenii încearcă să nu se schimbe... modul în care ne agăţăm de felul în care lucrurile erau cândva, în loc să le lăsăm să fie ceea ce sunt acum, modul în care ne agăţăm de amintiri vechi, în loc să ne facem altele noi... modul în care insistăm să credem... în ciuda orcărei dovezi ştiinţifice, că orice din viaţa noastră poate fi permanent.
Schimbarea este constantă. Felul în care trecem prin schimbare ţine doar de noi. Putem simţi că murim, sau putem simţi că avem o a doua şansă la viaţă. Dacă ne descleştăm degetele... nu mai ţinem atât de strâns... şi ne lăsăm duşi de val... ne putem simţi străbătuţi de adrenalină pură... ca şi cum în orice moment putem avea o nouă şansă la viaţă... ca şi cum în orice moment ne putem naşte din nou."

P.S. Nu, nu-mi aparţin rândurile de mai sus. Însă există în ele atâta adevăr, încât am vrut să le am aici. Pur şi simplu.

Strada fericirii

... ajung pe strada fericirii... merg drept inainte, dau să o iau la stânga. Nu merge. Dreapta. Nici pe dreapta nu merge. În final, descopăr că e sens unic. Ma uit in jur, încerc să văd încotro aş putea să mă îndrept. Pentru că nu mai vreau să merg în direcţia în care am mers până deunăzi. Am ajuns într-o fundătură. Mă aşez pe bordură, îmi împreun mâinile şi încerc să găsesc o soluţie. Şi nu reuşesc să ma decid dacă să merg înainte, deşi până acum câteva clipe voiam să schimb direcţia, sau să încerc, totuşi, aşa cum mi-am propus, să găsesc o altă cale. Sau poate strada fericirii era alta. Deşi aş fi jurat că pe ea mergeam. Şi la fel de bine aş fi jurat că mă îndreptam în direcţia bună. Poate că, într-adevăr, am greşit strada.

A venit, a venit toamna/ Acoperă-mi inima cu ceva...

Ieri am simţit mirosul ăla... de toamnă. Şi-am realizat că a venit. Nu ştiu când s-a dus vara, parcă n-a fost aşa cald. Am respirat mai uşor şi-am simţit vacanţa mai... cu spor. Dar a venit. Şi, v-am mai spus? Nu ştiu când. M-am trezit cu mirosul ăla care-mi place şi care mă duce mereu la anii de demult, în care, copil fiind, simţeam emoţia începutului de an. Apoi când, în studenţie, plecam cu gânduri măreţe înspre Bucureştiul meu, cel agitat şi aglomerat în care mă simţeam deja acasă.
Nu ştiu ce anume îmi place, dar mă simt asemeni unui copil care descoperă primele jocuri, făcându-şi primele amintiri ale copilăriei.

Timpul nu asteapta pe nimeni

Nu asteapta nici sa ne decidem, nici sa ne plangem, nici sa ne lamentam si nici sa ne consideram victime.
Nu asteapta nici sa ne gasim sufletul pereche, nici sa o luam de la capat.
Nu asteapta nimic.
Nici sa legam prietenii, nici sa le dezlegam, nici sa regretam ca am facut sau n-am facut , la timpul potrivit sau nu.
Nu asteapta sa ne simtim maturi, sa ne simtim adulti, sa ne simtim pregatiti pentru incercari, pentru copii, pentru intemeierea unei familii, pentru infaptuirea unei nebunii sau pentru decizii intelepte.
Nu asteapta sa ne dam seama ca am gresit. Si, chiar daca ne dam seama ca am gresit, el va fi trecut deja. Si, daca le vom indrepta, greselile, el tot va fi trecut.
Nu asteapta nici macar sa ne dezmeticim dupa ce ne-am trezit dimineata buimaci, gandindu-ne la ce va fi.
Pur si simplu trece.