Sinceritate. Înţelegere. Empatie. Confirmare

Spune ce gândeşti, dar ai grijă CUM spui, pentru că s-ar putea să răneşti. Atât de tare, încât rana să fie mai adâncă decât ţi-ai putea imagina, provocând rupturi. Noduri ce rămân şi care sunt resimţite până şi de cei mai apropiaţi prieteni- dincolo de faptul că înţeleg orice, oricum. Nu considera că, dacă cineva ţi-e prieten, îi este la îndemână să accepte la infinit micile tale scăpări. Marile relaţii se rup ca urmare a unor dezamăgiri mici, survenite constant.
Spune ce simţi, dar ai grijă CUI spui. Pentru că sunt puţini oameni în jur care empatizează. Şi empatizează mai mult acela care a simţit ceea ce-i împărtăşeşti. Nu-l condamna pe acela care n-a simţit şi n-a trăit ceea ce i-ai transmis pentru că nu te-a înţeles. Găseşti mai curând în tine resurse pentru a înţelege simţiri şi trăiri tocmai pentru că tu singur îţi cunoşti adevăratele surse ale simţirii tale. Tocmai pentru că tu eşti cel care le trăieşti.
Nu încerca să te pui în locul cuiva în încercarea de a-l înţelege. Vor rămâne firimituri din personalitatea ta, oricâtă empatie ai avea, iar înţelegerea nu va fi deplină. Învaţă să-l asculţi, e mai preţios decât a spune "înţeleg".
Nu căuta să ţi se ofere explicaţii, atunci când le ai, din dorinţa de a obţine confirmări, sau anumite răspunsuri la întrebări de la persoane care nu-ţi sunt apropiate sufletului tău. Probabil că nu vor fi capabile să-ţi spună ceea ce vrei să auzi. Doar un suflet apropiat poate răspunde aşteptărilor sufletului tău. Gândeşte-te că este preţios să ai cui să spui ce te doare şi mulţumeşte-te cu faptul că eşti nu doar ascultat, ci şi AUZIT. E mai mult decât suficient. Şi extrem de preţios.

D'ale lui Băse. Şi atât.

Na, că-mi veni chef să scriu. Nu de alta, dar e mare forfotă cum că Băse s-a întors din vacanţă cu elicopterul, sfidând biata naţiune- pe aceea care se deplasa pe DN1 asemeni unui melc obosit, dar şi pe cea de acasă, prin analogie, carevasazică.
Frăţioare, asta e sfidarea sfidării, parol! Pot fi de acord cu asta, numa` că mă mai gândesc şi altfel şi zic aşa: eu, cetăţeanul de rând, dacă aş fi în situaţia cu pricina şi mi-aş permite elicopter- cu pilot cu tot! :)) - ce-aş face? Aş aştepta cu orele pe DN1, sau l-aş lua pe nenea cu elicopterul? Clar l-aş lua pe nenea. Că-i mai comod, că vreau să epatez, treaba mea, dar l-aş lua pe nenea cu elice.
Aşa încât, privind lucrurile la suprafaţă... dacă statutul- că-l are, fie că ne place sau nu, cu tot cu privilegii- îi permite să se dea jos din maşină şi să urce în elicopter, de ce să nu purceadă la un astfel de act? Nu intru în amănunte care-ar putea să genereze cumva argumente pro actul elicopterul-gen securitatea sau te miri ce altă bazaconie despre care n-am cine ştie ce habar.
Numa` că dilema mea e alta: dacă în loc de nenea Băse în elicopterul cu pricina ar fi fost un nene-care-ne-place-nouă, am mai fi făcut atâta tam-tam? Adică... nu pricep de unde atâta uimire. Sau tot nu v-aţi obişnuit cu Băse?

2010

Recunosc, nu ştiu de unde să încep şi unde voi încheia. Pornesc la drum fără a şti exact cum îl voi parcurge. Ştiu un lucru: scopul pentru care am început să scriu. O să-l înţelegeţi şi voi.
Vreau să scriu despre ceea ce-a fost frumos anul ăsta, poate că nu voi cuprinde tot, însă mă voi strădui, pentru mine, măcar, să aştern aici o bucăţică din ceea ce-a însemnat pentru mine 2010.
A fost îmbelşugat. Un an al lecţiilor neînvăţate la timp- şi în care mi s-a întărit convingerea că nu contează când trăieşti nişte experienţe, câtă vreme poţi învăţă din ele, un an în care am spus "mulţumesc" mai mult şi mai din inimă. Un an în care am descoperit oameni vechi şi noi, în care am investit cel mai bun şi cel mai de preţ în tot ce-a existat în jurul meu: sentimente. Şi timp.
A fost un an în care m-am descoperit pe mine raportându-mă la mine, dar şi la cei din jur. În care am fost aproape de oameni dragi, lângă care am trăit experienţe copleşitoare prin intensitate. A fost anul în care am trăit emoţia minunii Maria Sara. A fost anul în care mi s-a arătat că, dacă eşti suficient de perseverent, îţi poţi împlini un vis, indiferent de momentele de deznădejde.
Negreşit, cel mai de preţ câştig a fost acela de natură sufletească. Am învăţat să SPUN "mulţumesc", să spun "te iubesc", am preţuit soarele, bucurându-mă de lumina dimineţii, am VĂZUT lucrurile mici din jur şi m-am bucurat de ele! A fost anul în care am plâns de bucurie pentru că mi-a fost adresat un singur cuvânt- un mulţumesc spus din inimă sau pentru că am avut sentimentul că sunt acolo şi că sunt în locul în care trebuie să fiu.
N-aş fi reuşit fără oamenii frumoşi din jur, aşa încât mai spun, încă o dată, "mulţumesc". Pentru că voi lângă mine sunteţi cel mai de preţ câştig!

P.S. Prietenii ştiu de ce.

Care "eu"?

Energică, exuberantă, expansivă.
Tristă, gânditoare, pesimistă.
Veselă, optimistă.
Mulţumită, frumoasă.
Urâtă, nemulţumită.
Caldă. Rece.
Tăcută. Vorbăreaţă.
Locul meu? Oriunde. Uneori nicăieri.
Calea mea? Oricare. Uneori niciuna.

Aşteptări

Aşteptările sunt fireşti. Cu atât mai mult cu cât ele sunt întotdeauna legate de cei la care ţinem, nu de cei care ne sunt indiferenţi. Slăbiciunea noastră nu este aceea de a avea aşteptări, ci aceea de a-i păstra lângă noi pe cei care ne înşală constant aşteptările.
Există cineva pe lumea asta bosumflată şi veselă deopotrivă, care să nu aibă aşteptări?
De la pasul pe care-l facem pe stradă, traversând pe culoarea verde-pentru că ne aşteptăm ca soferul să oprească, până la gestul celui mai apropiat om din viaţa noastră într-o anumită împrejurare... aproape totul implică nişte aşteptări.
Nu neg aspectul ideal, acela că am putea măcar încerca să ne aplecăm spre a nu mai lovi zevzecul de tocul uşii, în sensul educării spre a nu avea aşteptări ori a le substitui. Însă unde-i cel care trăieşte fără a avea aşteptări?
Lăsând deoparte aşteptările impuse de norme sociale-căci, dacă salutăm, sigur ne vom aştepta sa fim salutaţi, dacă spunem "pardon", cu siguranţă ne vom aştepta la o reacţie, mă aplec înspre aşteptările pe care le avem de la cei dragi. Cele discutate-disputate, acelea pe care nu vrem să spunem că le avem, de obicei din dorinţa de-a nu fi priviţi drept nişte oportunişti care-şi reclamă justeţea în urma unor fapte în anumite împrejurări.
Când vine vorba de cei apropiaţi, lucrurile mi se par simple: aşteptările vin pe un fond de natură afectivă. Verbalizate-sub formă de promisiuni sau pur şi simplu rostite ori izvorâte oarecum firesc din inconştientul celuilalt, aşteptările apar şi le avem. Şi, lucru cert, n-o să le avem de la un necunoscut, ci de la cineva în care investim. Un anumit comportament- referindu-mă aici în special la comportamentul fată de cei dragi, nu are drept scop reciprocitatea. Însă, involuntar, aşteptările vor apărea, câtă vreme latura afectivă funcţionează şi se manifestă.
Aşteptăm de la cei dragi să-şi respecte cuvântul. Aşteptăm un anumit comportament-funcţie de situaţie, aşteptăm, uneori, ca dacă ne-am arătat afecţiunea, să o vedem la rândul nostru exprimată într-un fel. Aşteptăm ca dacă am trimis un mesaj să ni se răspundă. Căci, cine nu s-a întrebat dacă faptul că celălalt nu răspunde, şi o face în mod repetat, nu-i cumva semn de indiferenţă?
Probabil că nu e loc de aşteptări nemărturisite. Şi poate că extrem de sănătos ar fi un soi de pact. Mă gândesc la un pact al prieteniei, în care fiecare să verbalizeze ceea ce aşteaptă de la celalalt. Căci am certitudinea că lucrurile ar fi mai simple de ambele părţi.
Aşteptările constituie principalul fond al dezamăgirilor. Fireşti, nefireşti, construite pe un pod plutitor sau pe unul de fier, există.