În grabă. 2012

Săptămâna trecută am avut, cumva, starea că 2012 a trecut prea repede. Că a trecut, pur şi simplu, pe lângă mine, peste mine, înainte de-a mă dumiri, înainte ca lucrurile să apuce să se aşeze.

În ianuarie am cochetat cu ideea de a merge la schi. Am pus în aplicare în februarie-cu oameni frumoşi, cu hohote de râs, cu vârf de munte unde am stat de vorbă cu soarele, în momente în care, îniţial, am cedat fricii de începător din faţa pârtiei albe. Apoi a fost Milano-un fel de regăsire, de readucere cu picioarele pe pământ, de revenire la urbe după liniştea din munţi. 

Martie a adus cu el un binemeritat dezgheţ. Şi-a trecut repede, nu ştiu când. A venit aprilie - cu soare! - aprilie în care am descoperit, după un drum (de multe ore!) cu trenul, Timişoara-pe care n-o vizitasem, despre care auzisem că-i loc de suflet pentru oameni dragi, că-i frumoasă, că-i specială. Descoperind-o, mi-a rămas şi mie aşa, dragă şi specială.

Mai a venit cu pregătiri de sfârşit de an, de sfârşit de liceu, cu degustări de mâncăruri, cu zile lungi şi seri şi mai lungi de planuri, schimburi de mailuri, soiuri de torturi, idei pentru torturi, pentru aranjamente florale. Pentru banchet, pentru absolvire cu robe, pentru final de liceu.

Iunie - intensul, melancolicul iunie - Banchetul de absolvire, Ultimul clopoţel, coroniţa, festivitatea de absolvire. Ani de liceu. 

Iulie a început nu mai ştiu cum, dar ştiu că s-a sfârşit într-un vis. Un bilet de avion luat într-o duminică mă ducea, în ziua următoare, în Paris. De acolo în Saint Malo - urbea liniştită cu mareea ce-a făcut de nerecunoscut, seara, locul unde, dimineaţa, ne băuserăm cafeaua. Din Saint Malo la Mont Saint Michel. De la Mont Saint Michel, absolut imprevizibil, în Dol de Bretagne pe care l-am văzut pedalând în grabă pe biciclete. Apoi din nou Paris, cu Turnul ziua, noaptea, cu Arcul, cu Lisa Monalisa, cu Tuileries, Concorde, Champs-Elysées, Sena, buchiniştii şi Bateau Mouche, cu Montmartre, Moulin Rouge, Quartier Latin, Notre-Dame, Sorbona, Panteonul. Cu ploaia rece udându-ne harta ce trebuia să ne ducă înapoi, noaptea, pe un alt drum, la hotel.

La câteva ore de la sosirea în ţară am luat drumul Costineştiului. Era 1 august şi nu trecuse vara. Mai aveam de văzut, de descoperit, de împărtăşit. Pe fondul oboselii deja acumulate, experienţa Costineşti a fost frumoasă, dar şi cu trăiri noi, necunoscute, neînţelese, ciudate, tensionate. Amestecate.

Septembrie m-a găsit în Grecia şi, tot acolo, vestea că începutul anului şcolar se va amâna cu o săptămână. 

14 ale aceleiaşi luni - ca în 2011 - acelaşi loc şi oameni dragi lângă mine. 

Octombrie şi noiembrie au trecut repede, încurcat, obositor, ciudat. Ca un vârtej. 

Decembrie a început la Sinaia şi s-a sfârşit cumva grăbit, alergat, într-un soi de fugă - spre nu se ştie unde, spre nu se ştie cum.  

Urcuşuri şi coborâşuri, oboseală, robotisme, grabă, descoperire. Oameni vechi şi noi,  frumoşi, mai putin frumoşi şi lecţii de învăţat. 2012 a fost unul din cei mai plini ani din câţi am trăit până acum.

Multe au fost, puţin am scris. Acum închei. Mă grăbesc.

Dacă şi timpul

Dacă cineva te răneşte şi nu a înţeles că a făcut asta, cu siguranţă o va face şi a doua oară. Pentru că nimeni nu se schimbă doar de dragul tău. Dar asta nu se înţelege decât cu timpul.

Dacă accepţi să te înconjori de oameni doar pentru a-ţi alunga singurătatea, probabil că tot singur te vei simţi. Pentru că simpla prezenţă fizică nu înlocuieşte absenţa apropierii sufleteşti. Dar şi asta se înţelege doar cu timpul. 

Dacă te trezeşti dorindu-ţi ca ziua să se termine mai repede, va veni un moment în care vei realiza că n-ai făcut decât să vrei să laşi timpul să treacă pe lângă tine. Dar şi asta se învaţă tot cu timpul.

Cele mai dureroase momente sunt cele în care descoperi că normalitatea ta nu este aceeaşi nici măcar cu cea a omului pe care-l considerai cel mai apropiat. Poate pentru că este incapabil să se pună în locul tău, poate pentru că nu eşti în stare să găseşti calea spre a da repere despre ceea ce înseamnă normalitatea ta. Sau poate pentru că găseşti normal să nu fie nevoie să te explici. Oricum ar fi, se învaţă cu timpul.

Dacă ai un singur prieten, îţi este suficient. Trebuie doar să-l ai.

Cu timpul, am descoperit că oamenii nu tolerează decât în măsura în care această toleranţă nu este echivalentă cu a face vreo concesie.

Am descoperit că să oferi din timpul tău este mai costisitor şi mai greu decât să oferi bunuri materiale. Am descoperit că, dacă oferi din timpul tău, poţi primi prieteni. Dar nu şi timpul lor. Pentru că timpul lor este al lor. Dar asta se învaţă tot cu timpul.

Nu contează cât eşti de bun. Se va găsi mereu cineva care să-ţi arunce în faţă că nu ai făcut lucrurile cum trebuie. Iar dacă nu ai certitudinea propriei valori, vei ajunge să te îndoieşti de tine. Dar şi asta se învaţă tot cu timpul.

Cu timpul, am învăţat că nu vom face decât să regretăm pierderea oamenilor de lângă noi, câtă vreme nu am învăţat nimic din această experienţă. Am învăţat că regretul este tardiv. Şi nici nu-i va mai aduce înapoi.

A spune oamenilor importanţi din viaţa ta că sunt importanţi, a iubi şi a-i face să simtă asta, a fi capabil să împărtăşeşti orice, oricum, a oferi fără a aştepta în schimb sunt doar câteva dintre motivele care-i vor ţine lângă tine. Altceva ce se învaţă cu timpul.

Bacalaureatul. Pentru toţi?

Pe siteul MECTS, la rubrica "Admitere 2012", oricine poate găsi specializările ordonate după ultima medie. 

În Bucureşti - 282 la număr şi tot atâtea opţiuni pentru absolvenţii claselor a VIII-a. 

Pe prima poziţie - un colegiu naţional, specializarea matematică-informatică şi media ultimului intrat - 9,93. Pe ultima poziţie, un liceu tehnologic, specializarea mecanică şi media ultimului intrat -3,33. Pentru aceasta din urmă, din cei 29 de admişi, primul intrat a obţinut media 5.00 la proba de matematică a Evaluării naţionale. Şi singurul, restul având sub 5.00.

Din cele 282 de specializări pentru Municipiul Bucureşti, media de admitere-reprezentând media aritmetică a celor patru ani de gimnaziu şi a celei de la Evaluarea naţională- a fost sub 5.00 la 90 dintre ele. La încă vreo 36- medii între 5.00 şi 6.00.

Dintre cele 90 de specializări pentru care ultima medie nu a depăşit 5.00, doar 2 sunt la profilul uman. Restul-real, matematică-informatică, sau tehnic. Aproape la fel şi în cazul specializărilor pentru care ultima medie de admitere a fost între 5.00 şi 6.00. M-am oprit la 6.00, aceasta fiind media minimă de promovare a examenului de Bacalaureat.

Ne-am pierdut în date, numai că era important aspectul. La 90% ( poate mai mult ) din cele 128 de specializări la care media ultimului admis a fost între 3,33 şi 5,96, proba obligatorie a profilului-real, specializarea matematică-informatică sau tehnic- la examenul de Bacalaureat este, (ce să vezi?!) matematica! Cu mici diferenţe în funcţie de profil, dar a-ce-eaşi matematică studiată în liceele teoretice şi în colegiile naţionale! Şi, ce să vezi?! Proba de limba româna e şi ea a-ce-eaşi!

Diferenţa o face faptul că un copil care a intrat cu o medie sub 5.00 e posibil să nu fi ştiut să rezolve primul punct al subiectului de la Evaluarea Naţională  la Matematică ( citez : "Rezultatul calculului 18-12:3 este egal cu..." ) sau subiectul de la Limba română care cerea numirea sursei textului suport.

De fapt, diferenţa o face faptul că, pentru unii, mulţi, din păcate, clasa a IX-a ar trebui să însemne reluarea noţiunilor din clasa a V-a, sau mai devreme, încluzând aici şi scrierea corectă în limba maternă. Cu unii poţi lucra studii de caz, pe alţii, însă, trebuie să-i înveţi să scrie! Cu unii poţi lucra algoritmi, pe alţii trebuie să-i înveţi adunarea, scăderea, tabla înmulţirii. Clasa a IX-a înseamnă start diferit. A XII-a - final de ciclu... pentru toţi. 

Mai mult decât atât, Bacalaureatul este un dezastru câtă vreme plecăm de la premisa că toţi absolvenţii de liceu trebuie să-l aibă. Da` de ce? Unii nu şi-l doresc (dovadă faptul că din totalul absolvenţilor înscrişi anul acesta, aproximativ 11.000 nu s-au prezentat la examene), unii pur şi simplu nu pot, alţii vor şi nu au sprijin. Unii, mulţi, nu au părinţi care să-i susţină, sunt ei înşişi părinţi, plecaţi la muncă în străinătate şi venind în ţară preţ de un concediu, cât să susţină examenul de Bacalaureat. Nu neg lipsa de implicare a unor cadre didactice, faptul că, în unele cazuri, probabil s-ar fi putut face mai mult. 

Mă înspăimântă, însă, modul în care se prezintă statistici şi uşurinţa cu care se spune "Dacă au intrat cu 4.00 şi au ieşit tot cu 4.00, înseamnă că nu s-a făcut nimic cu ei 4 ani!" Îi invit pe necunoscători să facă o săptămână de practică pedagogică în oricare din clasele - multe - în care ultima medie de admitere a fost în jur de 4.00. Apoi, într-una în care media s-a situat în jurul notei 8.00, (8.00, nu 9,93, să nu fiu acuzată că mă refer la elite).

Să ne înveţe şi pe noi cum se face. Şi vom da, apoi, cu toţii, un Bacalaureat în urma căruia procentul de promovabilitate nu va mai fi un dezastru.

Constanţa Buzea, Creştetul gheţarului

Autoportret. Femeia în ipostaza maternităţii. Bucureştii anilor '69-'71. Un portret al lui Eliade, contemporan. Ceea ce atrage este ipostaza femeii - femeia care-şi trăieşte amar existenţa în rolurile de mamă şi soţie a unui bărbat meschin, insensibil, impasibil faţă de valorile tradiţionale ale familiei, pe care le murdăreşte cu adultere şi comportamente violente. Frapant, portretul omului Adrian Păunescu - un tată pentru care copiii par poveri. Un monstru ce pare a nu avea nimic din umanitatea poetului.

Mi se spovedeşte cu orgoliu că este tată şi la altă casă. Că o nebună îndrăgostită de el, femeie măritată, i-ar fi făcut gemene. 

- Eşti convins că sunt ale tale?

- Vrei să le vezi?

Coboară să dea un telefon. Îmi aranjează o întâlnire cu mama fetiţelor. (p. 50)

 (...)

Îl acuz pe Adrian de meschinărie. Cred că i-ar plăcea să mă şi lovească, nu numai să mă nimicească din priviri. Recunosc, furioasă, că am început să mă tem de el, fizic sunt vulnerabilă, nu mai am resurse pentru refacere de la un scandal la altul. Uneori arată ca un nebun şi mă înfior. (...) Aici, între patru pereţi. pe întuneric, n-am scăpare. Mă terorizează tenace până încep să plâng. (...) Pe înfundate, fără martori, devine canalie. (p 54)

(...)

Îmi caută ceartă din fleacuri. Îmi ţine socoteală cum îmi cheltuiesc colaborările. Se uită în farfuriile noastre şi compară bucăţelele. Rămân consternată, ameţită. Diabolic, mă urmăreşte, vrând să cedez, să izbucnesc sub teroare. Visează să tremur de frică, să mă vadă distrusă. (p. 59)

(...)

Neglijent în intimitate, cu ticuri de proastă creştere, în lume manierat, controlându-se, după caz. Bâlbâit în discurs, te prinde, te captează cu idei, cu metafore îndrăzneţe, cu lozinci deraiate de la tipic. Amorul nostru-abrupt, nesărat, sumar, ca un viol, ca o nesăbuinţă. (...)

Acum produce cu orgoliu dovezi de alt soi. Îl preocupă şi îşi exersează tehnicile hărţuirii. Plăcerea evidentă de-a mă teroriza şi de-a mă maltrata, deocamdată verbal, rostind uneori acuze cu o intensitate inhibantă.  (p. 75)

(Constanţa Buzea, Creştetul Gheţarului. Jurnal 1969-1971, Bucureşti, Humanitas, 2009) 

Am citit aceste mărturii cu teamă, cu nerăbdare şi cu revoltă şi, poate, aşteptând să citesc printre rânduri despre dorinţa de-a scăpa acestui fel de a trăi. Le-am citit întrebându-mă uneori de ce nemulţumirea femeii umilite, uitate, simţind şi văzându-şi soţul suferind de atâtea ori după o alta, nu se concretizează într-o fugă, într-o renunţare sub forma unei izbânzi mult aşteptate. Am citit întrebându-mă de ce, totuşi, această viaţă chinuită şi aşternută pe hârtie atât de cald s-a prelungit atât de mult. Am citit recitind pasaje în care simţeam cum femeia relata aproape cu detaşare episoade dureroase ale propriei existenţe, o detaşare ca o mască a incapacităţii de a putea mai mult. Am citit fără să regăsesc, în omul Adrian Păunescu, nimic din poetul pe care-l cunoscusem citindu-l.

David Foenkinos, "Despărţirile noastre"

El este francez şi născut în '74  la Paris. El, autorul. Cartea mi-a picat în mână în timp ce bâiguiam prin librăriile din Timişoara căutând ceva de Arghezi. Înhăţatului cărţii de pe raft-de către mine, i-a urmat recomandarea lui George. Călduroasă şi entuziastă. Astfel că, de la Arghezi (l-am găsit, totuşi, într-o altă librărie!) am ajuns la Despărţirile noastre- genul de carte care poate fi citită în mijloace de transport în comun sau seara, înainte de a adormi, cu tot cu oboseala adunată peste zi. Uşor de digerat, spunând o poveste de viaţă.

Se iubesc, dar îşi duc vieţile separat. Separarea este întreruptă de câteva revederi, în momente de cotitură ale vieţii lor separate, revederi ce duc, cumva inevitabil, la împăcări cu mereu acelaşi final-despărţirea. 

Vasăzică asta înseamnă fericire, o stare de satisfacţie completă. O stare rotundă, fără nici cea mai mică fisură. Avem oare dreptul să fim fericiţi fără să ne aflăm în starea de satisfacţie completă? Există fie şi un singur moment în care un om să se simtă cu totul, complet cumva? 

Cartea vorbeşte, într-un registru simplu, despre incompatibilitate, despre tipare sociale, despre slăbiciuni-sub forma adulterului, despre nefericirea de a fi singur iubind. Toate-incapabile de a umple fisuri spre a permite împlinirea prin iubire, care, singură, se dovedeşte, din nou, insuficientă pentru o viaţă în doi.