Însemnări (1)

Mi-a spus că-şi doreşte mai mult decât îi oferea gramul ăla de viaţă. Aşa a început scurta noastră discuţie, scurta noastră viaţă, scurta noastră existenţă plânsă apoi.

Camera aproape goală păstrase, pe pereţii albi, urmele anilor noştri acolo. Şi râsetele şi îmbrăţişările şi plânsetele în doi. Şi izul de speranţă ursuză şi naivă a fericirilor - plăpânde, aveam să aflu mai târziu - date de naivitatea cu care ne închipuiam vieţile. Aveau, parcă, dreptul la judecată. Păreau că ne privesc, aşa goi cum erau, cerându-ne să ne întoarcem la noi, implorând, în acelaşi timp, o linişte ce nu mai venea. Cerându-ne explicaţii pentru sfârşitul venit înainte ca moartea trupească să ne despartă. 

Mi-am împreunat mâinile ca pentru rugăciune, implorând în gând o forţă divină să vină să mă cruţe de mine. Să-mi arate calea, să-mi îndrume gândurile, să mă aducă la mal şi să mă lase acolo să zac până când toată liniştea lumii va fi a mea.

Întreaga poveste fusese un dans în doi împiedicat. Dansaserăm înlăntuiţi, lipiţi, cât o viaţă de om,  împiedicându-ne şi ţinându-ne unul de altul să nu ne prăbuşim. Ne sfidam căderea şi fiecare îl ridica pe celălalt cu o îndârjire oarbă pe care o simţeau atât trupul, cât şi sufletul obosit.

Am amânat sfârşitul împingându-ne limitele la extremă, la extrema care ne lăsase lipsiţi de viaţă, de suflu, de orice ar fi semănat a putere ce-ar fi putut să ne facă să mergem mai departe în doi. 

(însemnări, noiembrie 2011)

Micul nostru Prinţ

Pentru C., prietena mea

 Pe Micul Prinţ l-am redescoperit vara trecută. Căutam, într-o librărie de pe Champs-Elysees, cărţi de-ale lor, de acolo, pentru a le folosi aici, la şcoală.

Nu mai ştiu cine-a început, C., pare-mi-se, să caute Micul Prinţ. Am căutat împreună, apoi, şi, căutând, mi-am spus că acesta va fi suvenirul nostru - nici acum nu ştiu ce altceva mi s-ar părea mai drag şi mai potrivit de păstrat drept suvenir din Franţa decât un Mic Prinţ.

Am găsit cu greu cartea. Era pe raftul cărţilor pentru copii şi nu ştiu acum de ce ne-a luat atât de mult s-o găsim - oamenilor mari ar trebui să le treacă prin cap că o astfel de carte este pe raftul cărţilor pentru copii! Ne-am cumpărat fiecare câte una şi ne-am întors în ţară cu câte-un Mic Prinţ.

Apoi C. nu l-a mai avut. Nici nu ştiu dacă apucase să recitească povestea Prinţului înainte de a fi dăruit-o. Câteva luni mai târziu, stând de vorbă cu M., care-mi povestea că tocmai fusese la Paris, i-am spus că-mi părea rău că nu ştiusem că pleacă - aş fi rugat-o să mai aducă un Mic Prinţ, pentru C. Ar fi fost un cadou potrivit pentru Crăciun, mi-am zis. Puteam comanda cartea pe internet. Sau o puteam cumpăra, aş fi găsit-o sigur într-una din librăriile de pe aici. Nu era, însă, la fel. Pentru că, de fapt, nicio ediţie nu avea aceeaşi însemnătate.

I-am dăruit, astfel, lui C., în noaptea dintre ani, Micul meu Prinţ. N-a vrut să-l primească, pesemne ştia că mi-e drag. Cred că i-a trecut prin minte şi că, oricum, îl avusese şi ea. I-am spus că trebuie să-l ia, pentru că vreau să fie la ea. În plus, în felul ăsta, nemaiavând fiecare cărticica ei, vom merge să luăm alta. Tot de acolo, cât de curând. 

Oamenii mari sunt chiar ciudaţi. Înţelegând rostul unui gest, pot plânge pentru o carte.

În grabă. 2012

Săptămâna trecută am avut, cumva, starea că 2012 a trecut prea repede. Că a trecut, pur şi simplu, pe lângă mine, peste mine, înainte de-a mă dumiri, înainte ca lucrurile să apuce să se aşeze.

În ianuarie am cochetat cu ideea de a merge la schi. Am pus în aplicare în februarie-cu oameni frumoşi, cu hohote de râs, cu vârf de munte unde am stat de vorbă cu soarele, în momente în care, îniţial, am cedat fricii de începător din faţa pârtiei albe. Apoi a fost Milano-un fel de regăsire, de readucere cu picioarele pe pământ, de revenire la urbe după liniştea din munţi. 

Martie a adus cu el un binemeritat dezgheţ. Şi-a trecut repede, nu ştiu când. A venit aprilie - cu soare! - aprilie în care am descoperit, după un drum (de multe ore!) cu trenul, Timişoara-pe care n-o vizitasem, despre care auzisem că-i loc de suflet pentru oameni dragi, că-i frumoasă, că-i specială. Descoperind-o, mi-a rămas şi mie aşa, dragă şi specială.

Mai a venit cu pregătiri de sfârşit de an, de sfârşit de liceu, cu degustări de mâncăruri, cu zile lungi şi seri şi mai lungi de planuri, schimburi de mailuri, soiuri de torturi, idei pentru torturi, pentru aranjamente florale. Pentru banchet, pentru absolvire cu robe, pentru final de liceu.

Iunie - intensul, melancolicul iunie - Banchetul de absolvire, Ultimul clopoţel, coroniţa, festivitatea de absolvire. Ani de liceu. 

Iulie a început nu mai ştiu cum, dar ştiu că s-a sfârşit într-un vis. Un bilet de avion luat într-o duminică mă ducea, în ziua următoare, în Paris. De acolo în Saint Malo - urbea liniştită cu mareea ce-a făcut de nerecunoscut, seara, locul unde, dimineaţa, ne băuserăm cafeaua. Din Saint Malo la Mont Saint Michel. De la Mont Saint Michel, absolut imprevizibil, în Dol de Bretagne pe care l-am văzut pedalând în grabă pe biciclete. Apoi din nou Paris, cu Turnul ziua, noaptea, cu Arcul, cu Lisa Monalisa, cu Tuileries, Concorde, Champs-Elysées, Sena, buchiniştii şi Bateau Mouche, cu Montmartre, Moulin Rouge, Quartier Latin, Notre-Dame, Sorbona, Panteonul. Cu ploaia rece udându-ne harta ce trebuia să ne ducă înapoi, noaptea, pe un alt drum, la hotel.

La câteva ore de la sosirea în ţară am luat drumul Costineştiului. Era 1 august şi nu trecuse vara. Mai aveam de văzut, de descoperit, de împărtăşit. Pe fondul oboselii deja acumulate, experienţa Costineşti a fost frumoasă, dar şi cu trăiri noi, necunoscute, neînţelese, ciudate, tensionate. Amestecate.

Septembrie m-a găsit în Grecia şi, tot acolo, vestea că începutul anului şcolar se va amâna cu o săptămână. 

14 ale aceleiaşi luni - ca în 2011 - acelaşi loc şi oameni dragi lângă mine. 

Octombrie şi noiembrie au trecut repede, încurcat, obositor, ciudat. Ca un vârtej. 

Decembrie a început la Sinaia şi s-a sfârşit cumva grăbit, alergat, într-un soi de fugă - spre nu se ştie unde, spre nu se ştie cum.  

Urcuşuri şi coborâşuri, oboseală, robotisme, grabă, descoperire. Oameni vechi şi noi,  frumoşi, mai putin frumoşi şi lecţii de învăţat. 2012 a fost unul din cei mai plini ani din câţi am trăit până acum.

Multe au fost, puţin am scris. Acum închei. Mă grăbesc.

Dacă şi timpul

Dacă cineva te răneşte şi nu a înţeles că a făcut asta, cu siguranţă o va face şi a doua oară. Pentru că nimeni nu se schimbă doar de dragul tău. Dar asta nu se înţelege decât cu timpul.

Dacă accepţi să te înconjori de oameni doar pentru a-ţi alunga singurătatea, probabil că tot singur te vei simţi. Pentru că simpla prezenţă fizică nu înlocuieşte absenţa apropierii sufleteşti. Dar şi asta se înţelege doar cu timpul. 

Dacă te trezeşti dorindu-ţi ca ziua să se termine mai repede, va veni un moment în care vei realiza că n-ai făcut decât să vrei să laşi timpul să treacă pe lângă tine. Dar şi asta se învaţă tot cu timpul.

Cele mai dureroase momente sunt cele în care descoperi că normalitatea ta nu este aceeaşi nici măcar cu cea a omului pe care-l considerai cel mai apropiat. Poate pentru că este incapabil să se pună în locul tău, poate pentru că nu eşti în stare să găseşti calea spre a da repere despre ceea ce înseamnă normalitatea ta. Sau poate pentru că găseşti normal să nu fie nevoie să te explici. Oricum ar fi, se învaţă cu timpul.

Dacă ai un singur prieten, îţi este suficient. Trebuie doar să-l ai.

Cu timpul, am descoperit că oamenii nu tolerează decât în măsura în care această toleranţă nu este echivalentă cu a face vreo concesie.

Am descoperit că să oferi din timpul tău este mai costisitor şi mai greu decât să oferi bunuri materiale. Am descoperit că, dacă oferi din timpul tău, poţi primi prieteni. Dar nu şi timpul lor. Pentru că timpul lor este al lor. Dar asta se învaţă tot cu timpul.

Nu contează cât eşti de bun. Se va găsi mereu cineva care să-ţi arunce în faţă că nu ai făcut lucrurile cum trebuie. Iar dacă nu ai certitudinea propriei valori, vei ajunge să te îndoieşti de tine. Dar şi asta se învaţă tot cu timpul.

Cu timpul, am învăţat că nu vom face decât să regretăm pierderea oamenilor de lângă noi, câtă vreme nu am învăţat nimic din această experienţă. Am învăţat că regretul este tardiv. Şi nici nu-i va mai aduce înapoi.

A spune oamenilor importanţi din viaţa ta că sunt importanţi, a iubi şi a-i face să simtă asta, a fi capabil să împărtăşeşti orice, oricum, a oferi fără a aştepta în schimb sunt doar câteva dintre motivele care-i vor ţine lângă tine. Altceva ce se învaţă cu timpul.

Bacalaureatul. Pentru toţi?

Pe siteul MECTS, la rubrica "Admitere 2012", oricine poate găsi specializările ordonate după ultima medie. 

În Bucureşti - 282 la număr şi tot atâtea opţiuni pentru absolvenţii claselor a VIII-a. 

Pe prima poziţie - un colegiu naţional, specializarea matematică-informatică şi media ultimului intrat - 9,93. Pe ultima poziţie, un liceu tehnologic, specializarea mecanică şi media ultimului intrat -3,33. Pentru aceasta din urmă, din cei 29 de admişi, primul intrat a obţinut media 5.00 la proba de matematică a Evaluării naţionale. Şi singurul, restul având sub 5.00.

Din cele 282 de specializări pentru Municipiul Bucureşti, media de admitere-reprezentând media aritmetică a celor patru ani de gimnaziu şi a celei de la Evaluarea naţională- a fost sub 5.00 la 90 dintre ele. La încă vreo 36- medii între 5.00 şi 6.00.

Dintre cele 90 de specializări pentru care ultima medie nu a depăşit 5.00, doar 2 sunt la profilul uman. Restul-real, matematică-informatică, sau tehnic. Aproape la fel şi în cazul specializărilor pentru care ultima medie de admitere a fost între 5.00 şi 6.00. M-am oprit la 6.00, aceasta fiind media minimă de promovare a examenului de Bacalaureat.

Ne-am pierdut în date, numai că era important aspectul. La 90% ( poate mai mult ) din cele 128 de specializări la care media ultimului admis a fost între 3,33 şi 5,96, proba obligatorie a profilului-real, specializarea matematică-informatică sau tehnic- la examenul de Bacalaureat este, (ce să vezi?!) matematica! Cu mici diferenţe în funcţie de profil, dar a-ce-eaşi matematică studiată în liceele teoretice şi în colegiile naţionale! Şi, ce să vezi?! Proba de limba româna e şi ea a-ce-eaşi!

Diferenţa o face faptul că un copil care a intrat cu o medie sub 5.00 e posibil să nu fi ştiut să rezolve primul punct al subiectului de la Evaluarea Naţională  la Matematică ( citez : "Rezultatul calculului 18-12:3 este egal cu..." ) sau subiectul de la Limba română care cerea numirea sursei textului suport.

De fapt, diferenţa o face faptul că, pentru unii, mulţi, din păcate, clasa a IX-a ar trebui să însemne reluarea noţiunilor din clasa a V-a, sau mai devreme, încluzând aici şi scrierea corectă în limba maternă. Cu unii poţi lucra studii de caz, pe alţii, însă, trebuie să-i înveţi să scrie! Cu unii poţi lucra algoritmi, pe alţii trebuie să-i înveţi adunarea, scăderea, tabla înmulţirii. Clasa a IX-a înseamnă start diferit. A XII-a - final de ciclu... pentru toţi. 

Mai mult decât atât, Bacalaureatul este un dezastru câtă vreme plecăm de la premisa că toţi absolvenţii de liceu trebuie să-l aibă. Da` de ce? Unii nu şi-l doresc (dovadă faptul că din totalul absolvenţilor înscrişi anul acesta, aproximativ 11.000 nu s-au prezentat la examene), unii pur şi simplu nu pot, alţii vor şi nu au sprijin. Unii, mulţi, nu au părinţi care să-i susţină, sunt ei înşişi părinţi, plecaţi la muncă în străinătate şi venind în ţară preţ de un concediu, cât să susţină examenul de Bacalaureat. Nu neg lipsa de implicare a unor cadre didactice, faptul că, în unele cazuri, probabil s-ar fi putut face mai mult. 

Mă înspăimântă, însă, modul în care se prezintă statistici şi uşurinţa cu care se spune "Dacă au intrat cu 4.00 şi au ieşit tot cu 4.00, înseamnă că nu s-a făcut nimic cu ei 4 ani!" Îi invit pe necunoscători să facă o săptămână de practică pedagogică în oricare din clasele - multe - în care ultima medie de admitere a fost în jur de 4.00. Apoi, într-una în care media s-a situat în jurul notei 8.00, (8.00, nu 9,93, să nu fiu acuzată că mă refer la elite).

Să ne înveţe şi pe noi cum se face. Şi vom da, apoi, cu toţii, un Bacalaureat în urma căruia procentul de promovabilitate nu va mai fi un dezastru.