5 septembrie 2015

Oameni. Şi suflet

Simt, adesea, că asistăm la o comă a sufletului. Uneori fără să putem face ceva, alteori fără să ne pese. E o comă atât de profundă, încăt nu simt decât mâhnire uitându-mă în jur şi gândind cu teamă că unii vor rămâne aşa - în această stare comatoasă, din care nu-i poate trezi nimic. Şi mai sper, totuşi, că va exista ceva care să-i trezească, înainte să fie prea târziu, altceva decât strigătul propriului suflet, gol. Ceva care să le dea, după trezire, răgazul de a se bucura că SUNT.
În jur, o paranoia oarbă în care, pentru mulţi, orice gest frumos trebuie neapărat că are musai ceva rău în spate, un ascunziş obscur, o intenţie rea. Ca şi cum n-am putea să existăm decât vânându-ne unii pe alţii, spre a ne face rău, călcând unii peste alţii, spre a ne uşura aşa-zisa cale spre... habar n-am ce. Spre nicăieri. 
Unele gesturi sunt făcute cu sufletul. Doar cu sufletul. Şi nu ascund urâţenii. Există oameni care oferă dezinteresat, oameni care sunt buni. Există oameni bine intenţionaţi, pur şi simplu. Există oameni care zâmbesc doar pentru că aşa simt, nu pentru că se gândesc că, zâmbind cuiva, vor avea ulterior un beneficiu. Sunt oameni care fac gesturi frumoase fără să aştepte nimic în schimb, care sunt acolo pur şi simplu, doar pentru că le pasă. Există oameni care întreabă ce faci? doar pentru că vor să ştie răspunsul. 
Cum am ajuns să fim incapabili să lăsăm gesturilor frumoase ceea ce e al lor - frumuseţea, murdărindu-le de gândul că, dincolo de ele, se află ceva urât? Cum am ajuns să uităm că altruismul şi empatia există? 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu