O cutie, o oaie şi-un copil

Mi-a rămas gândul la asta. Un moment în care un copil, un anume copil, îi cere unui adult să-i deseneze o oaie (probabil ştiţi despre ce copil şi ce adult vorbesc). Adultul, însă, nu reuşeşte să-l mulţumească pe copil - " Nu e vina mea. Oamenii mari, pe când aveam şase ani, mă făcuseră să-mi pierd orice încredere în cariera mea de pictor şi, în afară de şerpi boa întregi şi de şerpi boa spintecaţi, nu mai învăţasem să desenez nimic altceva". Astfel că prima oaie desenată era... "foarte bolnavă". A doua nici măcar nu era oaie, avea coarne, semăna cu un berbec. Oaia a treia era prea bătrână, iar copilul îşi dorea o oaie care să trăiască mult. Cum avea treabă, adultul i-a făcut "la repezeală" desenul următor:

"- Aceasta este o ladă! Oaia care-ţi trebuie ţie se află înăuntru. 

Însă am văzut, cu uimire, cum chipul micului meu judecător se luminează: 

- Chiar asa mi-o şi doream!"

Mi-a rămas gândul la cutia asta şi la copii. Mă gândesc că este despre... răbdarea pe care nu o mai avem cu ei - pentru că ne-o înghit grijile, despre tot ce încercăm să le impunem, în loc să-i lăsam să FIE. Despre soluţiile noastre la problemele lor, despre deciziile lor, care sunt, de fapt, ale noastre.  Despre viziunea noastră asupra binelui - pe care îl considerăm a fi al lor, dar care, de fapt, este al nostru. 

De fapt, gândul mi-a rămas la lumina de pe chipul copilului, în momentul în care primeşte o cutie în care se află "oaia care îi trebuie lui". 

Pentru că, prin asta, primeşte, de fapt, libertatea ca viziunea lui să rămână a lui. Să decidă el cum arată, să fie frumoasă pentru el, să trăiască mult sau puţin. Mă tot gândesc ce preţios ar fi dacă am învăţa să le oferim copiilor "cutii"... în care să se afle "oile" lor.