Constanţa Buzea, Creştetul gheţarului

Autoportret. Femeia în ipostaza maternităţii. Bucureştii anilor '69-'71. Un portret al lui Eliade, contemporan. Ceea ce atrage este ipostaza femeii - femeia care-şi trăieşte amar existenţa în rolurile de mamă şi soţie a unui bărbat meschin, insensibil, impasibil faţă de valorile tradiţionale ale familiei, pe care le murdăreşte cu adultere şi comportamente violente. Frapant, portretul omului Adrian Păunescu - un tată pentru care copiii par poveri. Un monstru ce pare a nu avea nimic din umanitatea poetului.

Mi se spovedeşte cu orgoliu că este tată şi la altă casă. Că o nebună îndrăgostită de el, femeie măritată, i-ar fi făcut gemene. 

- Eşti convins că sunt ale tale?

- Vrei să le vezi?

Coboară să dea un telefon. Îmi aranjează o întâlnire cu mama fetiţelor. (p. 50)

 (...)

Îl acuz pe Adrian de meschinărie. Cred că i-ar plăcea să mă şi lovească, nu numai să mă nimicească din priviri. Recunosc, furioasă, că am început să mă tem de el, fizic sunt vulnerabilă, nu mai am resurse pentru refacere de la un scandal la altul. Uneori arată ca un nebun şi mă înfior. (...) Aici, între patru pereţi. pe întuneric, n-am scăpare. Mă terorizează tenace până încep să plâng. (...) Pe înfundate, fără martori, devine canalie. (p 54)

(...)

Îmi caută ceartă din fleacuri. Îmi ţine socoteală cum îmi cheltuiesc colaborările. Se uită în farfuriile noastre şi compară bucăţelele. Rămân consternată, ameţită. Diabolic, mă urmăreşte, vrând să cedez, să izbucnesc sub teroare. Visează să tremur de frică, să mă vadă distrusă. (p. 59)

(...)

Neglijent în intimitate, cu ticuri de proastă creştere, în lume manierat, controlându-se, după caz. Bâlbâit în discurs, te prinde, te captează cu idei, cu metafore îndrăzneţe, cu lozinci deraiate de la tipic. Amorul nostru-abrupt, nesărat, sumar, ca un viol, ca o nesăbuinţă. (...)

Acum produce cu orgoliu dovezi de alt soi. Îl preocupă şi îşi exersează tehnicile hărţuirii. Plăcerea evidentă de-a mă teroriza şi de-a mă maltrata, deocamdată verbal, rostind uneori acuze cu o intensitate inhibantă.  (p. 75)

(Constanţa Buzea, Creştetul Gheţarului. Jurnal 1969-1971, Bucureşti, Humanitas, 2009) 

Am citit aceste mărturii cu teamă, cu nerăbdare şi cu revoltă şi, poate, aşteptând să citesc printre rânduri despre dorinţa de-a scăpa acestui fel de a trăi. Le-am citit întrebându-mă uneori de ce nemulţumirea femeii umilite, uitate, simţind şi văzându-şi soţul suferind de atâtea ori după o alta, nu se concretizează într-o fugă, într-o renunţare sub forma unei izbânzi mult aşteptate. Am citit întrebându-mă de ce, totuşi, această viaţă chinuită şi aşternută pe hârtie atât de cald s-a prelungit atât de mult. Am citit recitind pasaje în care simţeam cum femeia relata aproape cu detaşare episoade dureroase ale propriei existenţe, o detaşare ca o mască a incapacităţii de a putea mai mult. Am citit fără să regăsesc, în omul Adrian Păunescu, nimic din poetul pe care-l cunoscusem citindu-l.

David Foenkinos, "Despărţirile noastre"

El este francez şi născut în '74  la Paris. El, autorul. Cartea mi-a picat în mână în timp ce bâiguiam prin librăriile din Timişoara căutând ceva de Arghezi. Înhăţatului cărţii de pe raft-de către mine, i-a urmat recomandarea lui George. Călduroasă şi entuziastă. Astfel că, de la Arghezi (l-am găsit, totuşi, într-o altă librărie!) am ajuns la Despărţirile noastre- genul de carte care poate fi citită în mijloace de transport în comun sau seara, înainte de a adormi, cu tot cu oboseala adunată peste zi. Uşor de digerat, spunând o poveste de viaţă.

Se iubesc, dar îşi duc vieţile separat. Separarea este întreruptă de câteva revederi, în momente de cotitură ale vieţii lor separate, revederi ce duc, cumva inevitabil, la împăcări cu mereu acelaşi final-despărţirea. 

Vasăzică asta înseamnă fericire, o stare de satisfacţie completă. O stare rotundă, fără nici cea mai mică fisură. Avem oare dreptul să fim fericiţi fără să ne aflăm în starea de satisfacţie completă? Există fie şi un singur moment în care un om să se simtă cu totul, complet cumva? 

Cartea vorbeşte, într-un registru simplu, despre incompatibilitate, despre tipare sociale, despre slăbiciuni-sub forma adulterului, despre nefericirea de a fi singur iubind. Toate-incapabile de a umple fisuri spre a permite împlinirea prin iubire, care, singură, se dovedeşte, din nou, insuficientă pentru o viaţă în doi.  

Oamenii din viaţa noastră

Se spune că atragem în viaţa noastră oameni care ne seamănă. La fel de bine se spune că atragem în jurul nostru oameni cu o personalitate sau un mod de a fi care nu sunt pe placul nostru. Se susţine, argumentat, de altfel, şi că atragem oameni cu care ne completăm. 

Oricare ar fi motivele pentru care, într-o perioadă a vieţii, suntem înconjuraţi de anumite persoane, scenariul e cam acelaşi: oamenii intră în viaţa noastră, apoi ies în acelaşi fel în care au intrat-fără să ne întrebe dacă ne place ori nu, dacă-i un moment potrivit ori nu, dacă am înţeles care-a fost rostul prezenţei lor în viaţa noastră sau care-au fost lecţiile de învăţat câtă vreme i-am avut în preajmă. Fără îndoială, fiecare din noi suntem, în diverse momente, fie în ipostaza celui care a intrat în viaţa altcuiva, fie în a celui rămas să înţeleagă de ce un om, deunăzi lângă el, a dispărut din universul lui.
Că suntem în ipostaza iubitului trădat, al prietenului rănit, al amicului orgolios, al elevului care şi-a schimbat profesorul sau al angajatului care şi-a schimbat locul de muncă, în ipostaza celui plecat sau a celui rămas, ceea ce ne rămâne de făcut este, probabil, să ne privim pe noi şi să ne învăţăm, din fiecare situaţie, lecţiile de viaţă.

De sezon

Când am ieşit din casă de dimineaţă, fix înainte să încui uşa, mi-am amintit că uitasem telefonul. M-am întors. Odată cu primul pas înapoi, mi-a urlat în minte superstiţia care zice că nu e bine să te intorci. Cum a venit, aşa a trecut, aşa că am înşfăcat telefonul, am încuiat uşa şi-am plecat spre şcoală.

Inainte să ajung la tramvai, am alunecat şi-am căzut. Sănătos, pe treptele unui "semi" pod pe care-l traversez, de altfel, de fiecare dată în drumul meu spre şcoală şi înapoi. Pentru că isprava s-a petrecut în timp ce urcam-am căzut în genunchi, adică-am aflat că mă mărit. Şi, dacă aveaţi un zâmbet pe buze citind asta, imaginaţi-vă că, în timp ce mă străduiam să mă adun de prin zăpada şi să mă ridic, au trecut, şi prin stânga şi prin dreapta, doi bărbaţi. Păţania mea a fost utilă, bag seamă, câtă vreme  cei doi trecători şi-au continuat şi mai atent urcuşul pe scări-gândindu-se, probabil, să nu păţească şi ei ce tocmai păţisem eu, desigur. Dacă-i şi asta vreo superstiţie, înseamnă că aia cu măritişul nu mai e valabilă, nu? Reformulând-dacă am căzut în genunchi, înseamnă că mă mărit. Dar dacă până să mă ridic au trecut doi bărbaţi pe lângă mine şi nu m-au bagat în seamă, înseamnă că nu mă mai mărit? Nu de alta, dar sunt puţin îngrijorată.

M-am întors acasă. Apartamentul vecinei mele-aproximativ 40 (patruzeci) de metri utili este obiectiv protejat BGS. Aceeaşi vecină a montat pe balustrada balconului care dă spre intrarea în bloc o cameră. Da, din acelea care înregistrează, desigur. Momentan este acoperită cu o pungă transparentă de plastic. Oare imaginea va mai fi clară? Plus că avem tot felul de chestii pe cap, pe după gât. O să fie cam dificil. Sau nu, dacă vom avea şi noi un gram de bun simţ, cât să ne scoatem-odată ce ne apropiem de intrarea în scară-căciuli, fulare şi alte mărunţişuri ce fac mai grea identificarea.

In fine, în principiu, dacă doriţi, putem afla împreună cu cine, când şi în ce stadiu venim/plecăm de acasă-eu şi alţi neînsemnaţi fără camere la balcon. Evident, la fel de important de aflat-cine ne aduce acasă. Pentru o viaţă sănătoasă, consumaţi zilnic înregistrări video. Vă mulţumim.

P.S. Că tot veni vorba, dacă se nimereşte pe aici cineva care să aibă habar despre legalitatea unei astfel de camere într-un spaţiu public, aş fi curioasă să aflu şi eu câte ceva... Mulţam anticipat!

Dorinţa de la miezul nopţii

- Uite, peşte, în noaptea dintre ani e bine să mănânci peşte. Ai mâncat peşte?
- De ce să fi mâncat peşte?
- Ca să te strecori şi să aluneci ca peştele în noul an.
- N-am mâncat.
- Struguri? 7 boabe de struguri...?
- De ce să fi mâncat struguri?
- Nu ştiu, dar e bine să mănânci struguri în noaptea dintre ani.
- Nici. Şi nici roşu n-am purtat.
- N-ai purtat roşu?
- Nici.
- Bani asupra ta?
- Nu. Nici bani.
- Dorinţa de la miezul nopţii?
- Am uitat.
- La ce ţi-a stat mintea?
- Nu ştiu.
- Păi, nu ai idee ce-ţi doreşti?
- Ba da. Am.
- Şi ai ce-ţi doreşti?
- Uneori da.
- Uneori?
- Da. Uneori mă am pe mine.
- Îţi doreşti să te ai pe tine?
- Da.
- Cum aşa?
- Pur şi simplu. Dacă mă am pe mine, am tot.
- Păi şi asta-i tot ce-ţi doreşti?
- Îmi mai doresc ce mi-a dorit ea. 
- Atât?
- Şi să-mi fiu suficientă. Mie.