28 aprilie 2010

Despre adolescenti. Si dascali.

De mult ma gandesc daca sa scriu despre asta sau nu. Ma gandesc, ma razgandesc, imi iau inima-n dinti si incep sa scriu. Despre ce inseamna sa fii dascal. In viziunea mea. Doar a mea.
Am avut in viata doua aspiratii mari: prima a fost sa fiu balerina. Ma bucur ca piciorul meu drept s-a revoltat dupa vreo 8 ani de munca, a zis "gata, pana aici!" si a trebuit sa-mi fabric rapid un alt vis pentru care sa lupt. A venit repede.
Aveam aproape 15 ani cand mi-a incoltit in minte ideea de a deveni profesoara. Imi traiesc visul de cativa ani buni. Si ma intreb daca nu cumva, in viata, e loc doar pentru un vis implinit. Astept sa fiu contrazisa. De viata.
Prima zi de scoala a fost ca un dus rece. Aveam 22 de ani si cele mai mari clase erau niste clase de-a 11-a. Prima ora. Eu 22, ei 17-18. Ei elevii, eu profa. Trebuie sa fac o precizare: nu sunt in niciun caz o persoana impunatoare din punct de vedere fizic si nici expresia fetei mele nu este una care sa te faca sa-ti inghiti limba. Nu stiu cum le-am vorbit, nu-mi mai amintesc exact ce le-am spus, nu stiu cum si de ce, am fost informata la sfarsitul orei ca sunt draguta si ca, daca nu eram, nu as mai fi calcat a doua oara la ei in clasa. Am zambit, am salutat si am plecat. Am aflat, ulterior, ca era o clasa mai dificila.
As vrea sa fac niste precizari: nu exista clase dificile. Daca pleci de la premisa ca in fiecare copil, adolescent, indiferent de ce lasa el sa se vada, exista ceva bun, rar se intampla sa dai gres. Dar trebuie sa incerci sa cauti. Sa ai rabdare sa cauti, sa incerci sa intelegi. Si nu vor exista clase dificile. Sau imposibil de tinut in frau.
Pentru cei mai tineri care abia isi incep aceasta profesie si pentru cei mai in varsta, care considera ca nu te mai poti intelege cu adolescentii de azi, am un pont de vandut: atata timp cat li se acorda incredere, vor raspunde cu incredere.
Nu stiu de ce, pentru unii dintre noi, e asa greu de inteles ca daca oferi incredere, de obicei ti se raspunde cu incredere. Ca daca oferi aere de superioritate, vei primi in schimb dusuri reci, greu de suportat, situatii neplacute si tot felul de giumbuslucuri menite sa te mai scoata putin din sarite.
Daca tipi si te enervezi in fata lor, din dorinta de a te face respectat, se distreaza copios.
Daca ii ameninti, le starnesti zambete pe fata.
Daca vrei sa le creezi impresia ca nimeni nu trebuie sa miste in fata ta, pentru ca tu esti proful si ei elevii, fii sigur ca iti vor arata ca nu e asa. Parca oricum ai da-o, nu e bine.
Poate ar trebui sa luam in considerare ca personalitatile lor sunt foarte puternice, mult mai puternice decat ale noastre la varsta lor, sa nu uitam ca nu trebuie sa ne mai asteptam ca niciunul sa nu respire pentru ca am intrat in clasa. Uitam ca sunt oameni, ca nu toti au ca prioritate scoala, ca unii sunt nevoiti sa munceasca pentru a-si intretine familia. Mai presus de toate, uitam ca si noi am fost ca ei.
Cele mai frumoase amintiri, cele mai emotionante momente mi-au fost facute cadou de adolescenti despre care eram intrebata daca nu cumva ma vor pandi noaptea sa-mi dea cu ceva in cap pentru ca au luat un 2. Pentru ca se generalizeaza totul. Si in privinta elevilor adolescenti si in privinta profesorilor. Eram intrebata, mai in gluma, mai in serios, daca nu mi-e frica seara, cand plec de la scoala, cand dadeam notele alea. Zambeam si spuneam ca nu. Pentru ca atunci cand ei stiu pentru ce au luat o nota, cand stiu ca nu au fost nedreptatiti, cand exista o scara a valorilor valabila pentru toti, ei sunt capabili sa inteleaga ca nota e a lor, nu a profesorului.
Cand noi, ca dascali, suntem in stare sa ii intelegem pe ei, sa comunicam cu ei, vor fi si ei capabili sa inteleaga si ce le cerem si de ce le cerem ceva. Si vor asculta intocmai.
Cand noi, ca dascali, ii vom respecta, vor sti si ei sa ne respecte. Cand vom sti sa-i ascultam, vor sti si ei sa ne asculte. Si daca mai simt si ca tii la ei, detii tot controlul asupra lor.
In concluzie, fii om cu ei. Vor fi si ei cu tine. Iar daca nu stiu sa fie, invata-i tu, doar de-asta te numesti dascal.

5 comentarii:

  1. Drăguţa, articolele de blog se pun şi pe Facebook, şi pe Twitter. Că se dă mai uşor forward!

    Eu cred (un pic mai mult decât tine) şi în severitate. Dar cel mai mult cred că un profesor trebuie să ştie să NEGOCIEZE şi să ALTERNEZE metodele de a ajunge la ei. Dacă sunt întotdeauna pregătiţi pentru ce urmează să faci... ai ratat!

    RăspundețiȘtergere
  2. M-am gandit sa-l pun pe twitter, dar nu stiu cum. :))) Nu mai rade!

    Cred si eu in severitate, dar in acea severitate care ii determina sa te respecte (nu numai in sala de clasa unde nu misca, ci si dincolo de sala de clasa, cand dai nas in nas cu ei) :) Cred in orice ii determina in primul rand sa te respecte. Daca fac asta... sunt pe jumatate castigati! Daca mai si alternezi... deja mi-e ca vorbim de invatamantul ideal... copiii ideali si profesorii ideali. eh...

    RăspundețiȘtergere
  3. Pe Facebook dai pur şi simplu copy-paste la link :)
    Pe Twitter, la fel. Eu pun la inceput un indiciu personalizat ("di pi blog"), am văzut şi alte formule, ca să se ştie cât de cât ce e. Dacă îţi iese prea lung, foloseşte un shortener... pui copy-paste, iar el îţi dă o variantă mult mai scurtă, un soi de cod. Eu folosesc http://bit.ly/

    Nu râd :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Stai! Am pus pe Twitter. Pe facebook nu.

    RăspundețiȘtergere
  5. Asa facusem. Dar asta dupa ce am scris. Sar'na de explicatii. Las', ca ma fac eu mare! :))Cand am citit ce scrisesei, credeam ca e vb de alte metode necunoscute nestiutoarei de mine:))

    Cred ca ar trebui sa dorm, ma prind cam greu. :))

    RăspundețiȘtergere