Trei banchete cucuiete.

Vacanta se simtea inca de la sfarsitul lui mai. Nerabdarea devenea din ce in ce mai vizibila, luptele crancene sa-i tii pe copii concentrati, sa le distragi atentia de la soare ar fi devenit niste cauze pierdute daca n-ar mai fi fost atat de putin pana la vacanta.

4 iunie m-a prins deja aproape de capatul puterilor. Sper ca nu am gresit data, iar daca am facut asta, pentru ca mi-e o lene crunta sa ma uit pe invitatie, scuzati-ma, rogu-va! S-a intamplat atunci banchetul claselor a 12-a, cand absolventii liceului Nicolae Iorga au sarbatorit sfarsitul anilor de liceu intr-un cadru festiv, intr-un loc ingrozitor de frumos, mai precis la Clubul Cortina, din Corbeanca.
4 iunie a fost o zi de vineri. In care absolventii, viitorii studenti, si-au sarbatorit sfarsitul adolescentei, si-au luat "la revedere" de la acei ani la care ne intoarcem inevitabil cu totii, indiferent cand si indiferent unde ne duce existenta noastra. Sa am privilegiul sa retraiesc, odata cu ei, momentele acestea, mi se pare un dar pe care uneori ma intreb daca-l merit, atat sunt de fericita. Sa-i vezi atat de frumosi, sa stii ca au crescut sub ochii tai, sa stii ca ai avut si tu un rol in formarea lor, e un sentiment pe care merita sa-l incercati macar o data. Si, Dumnezeule, cat sunt de frumosi! Si de veseli, si de energici!
Am stat cate un pic la povesti, am dansat, ne-am imbratisat, am devenit melancolici sau ne-am amuzat. Ne-am amintit, inevitabil, si de perioada lunga in care mergeam la scoala cu piciorul in ghips, de testele in timpul carora imi foloseam carja pentru a sustrage, din banca, "sursele de inspiratie" ale micilor hoti de informatie care incercau sa profite de greutatea cu care ma deplasam. Dar era suficient sa ating cu carja, de la distanta, documentele incriminatoare si cadeau zgomotos pe podea, spre amuzamentul tuturor si spre surprinderea ca nu le merge nici de data asta. Sau, daca le-a mers... hotul neprins, negustor cinstit.:))
S-a mai dus o generatie, incepe lupta pentru implinirea unor vise care le depasesc pe cele de pana acum.
S-a sfarsit un capitol, incepe un altul, in care sper sa aveti intelepciunea si curajul sa treceti peste tot ce va ofera viata, cu bune si rele!

8 iunie. Doua banchete de sfarsit de clasa a 8-a. Am facut un slalom si am ajuns la amandoua, pentru ca, daca am incercat sa aleg, n-a fost bine si n-am ajuns la nicio concluzie. Asa incat am trait intr-o zi cat altii in toata viata lor. Emotii, lacrimi si din nou nostalgii. "Ani de liceu" care, de data asta urmau, sfarsitul unui capitol si inceputul altuia. Si iar m-am simtit minunat printre ei, si iar mi-am spus ca sunt fericita cu alegerea pe care am facut-o, si iar mi-am zis ca n-as da asta pe nimic in lume.

Pe multi din ei ii cunosteam de pe la 10-11 ani. Au crescut sub ochii mei, din copii au devenit adolescenti. Din adolescenti pornesc pe drumul de adulti.

Si sunt frumosi si sunt ai nostri si ii iubesc pentru ca sunt sinceri si dezinvolti si veseli si ma incarca de energie si ma fac sa uit tot atunci cand sunt in preajma lor!

Pentru Iulia.

Draga Doamna Diriginta,

Stim ca uneori am fost rai si v-am suparat. Stim ca uneori am depasit limitele oricarei intelegeri si ca v-am dat sentimentul ca, orice si oricum ne-ati explica, munca va este zadarnica. Stim ca sunteti obosita si satula, stim ca suntem zapaciti, ca de multe ori parem ca nu intelegem nimic. Stim ca, dupa trei ani de incercari ati ajuns intr-un punct in care vreti sa renuntati si nimic nu pare sa va schimbe decizia.
Dar mai stim si ca, dincolo de aparenta nepasare a noastra, afisata in diverse situatii, sunteti singura noastra Doamna Diriginta, cea careia ii pasa cel mai mult de noi, care ne apara si care ne invata sa fim oameni si sa crestem frumos. Stim ca daca n-o sa va mai avem, o sa facem comparatii, n-o sa intelegem de ce a trebuit sa avem o alta Doamna Diriginta si o sa va intrebam mereu "de ce ne-ati lasat?". Si mai stim si ca intrebarea asta o sa fie mai presus de motivele pentru care ati facut asta, din care o sa ne fie greu sa intelegem vreunul.
Stim ca o sa ne simtim abandonati, ca abia atunci o sa intelegem ce am pierdut. Dar va rugam sa nu ne lasati sa ajungem aici. Va rugam sa nu ne lasati sa simtim pe propria piele ce inseamna sa apreciezi un om doar dupa ce il pierzi. Va rugam sa mai aveti rabdare cu noi inca un an.

Mai stim ca va iubim, chiar daca, uneori, comportamentul nostru nu lasa sa se vada asta, si ca ne-ar fi greu fara dumneavoastra, asa ca va rugam, inca o data, sa nu ne lasati ai nimanui...

Din culisele meseriei de dascal - Sedinta. Cu parintii.

Un moment pe care-l asteptam cu o strangere de inima si despre care vreau sa scriu aici din doua motive: primul- pentru ca vreau sa multumesc si al doilea- pentru ca am fost atat de impresionata, incat merita sa retraiesc si sa impartasesc o astfel de experienta.

A fost un moment in care decizia de a pleca din locul unde mi-am desfasurat activitatea in ultimul an scolar s-a concretizat. Si mi-am spus, din clipa aia, ca singurii care ma vor face sa-mi para rau sunt copiii. Copiii din clasa mea de la dirigentie, pe care-i priveam gandindu-ma ca ei nu stiu ca voi pleca, despre care imi era teama sa nu afle inainte de momentul in care voiam eu sa afle, si sa-mi puna intrebari.
Am considerat ca trebuie sa fac o sedinta cu parintii in care sa vorbesc despre plecarea mea. Dincolo de pareri care spuneau ca nu e necesar sa fac asta, am gasit ca e cinstit sa ii anunt ca voi pleca, sa incerc sa le ofer explicatii si sa le raspund la intrebari. Da, asa a fost cinstit fata de niste oameni cu care avusesem o colaborare buna un an intreg, care raspunsesera intotdeauna solicitarilor mele si care fusesera de acord cu orice decizie luasem, care imi ascultasera sfaturile si avusesera incredere in modul meu de-a lucra cu copiii si in felul in care gaseam sa-i indrum. Nu mi s-a parut cinstit sa afle de la altii si nici sa nu aiba ocazia sa puna intrebari, pentru a intelege motivul pentru care aparusem, ca apoi sa dispar din viata copiilor lor.

Asa incat, iata-ma in fata lor, in ultima saptamana de scoala, cu nodul in gat, cu ei fixandu-ma din priviri si asteptand sa afle "principalul motiv pentru care ii rugasem sa fie acolo".
Am articulat fara sa respir fraza in care ii anuntam ca nu voi fi in scoala anul viitor scolar. Si fara sa-i privesc in ochi, asa cum obisnuiam sa fac in discutiile cu ei. A urmat un oftat zgomotos, al meu si al lor. Si intrebarea "au facut copiii ceva?"
Momentul a fost mai greu de inghitit decat ma asteptam. Asa incat, mi-am cerut scuze si am parasit sala de clasa pret de cateva minute, in care am lasat toata slabiciunea sa iasa la suprafata. Da, sunt profesor si am plans. Pentru ca dincolo de faptul ca sunt profesor, sunt om. Cu sentimente si slabiciuni. Am plans, asemeni unui copil, doborata de sentimente de regret pentru ca ii lasam, dar, in acelasi timp, cu convingerea clara ca plecarea de acolo a fost decizia mea si ca, daca as mai fi pusa in aceeasi situatie, as proceda la fel. Dar, totusi, dincolo de rationamentul deciziei luate si fata de care nu mai era cale de intors, eram coplesita sa vad ca oamenii din fata mea nu erau indiferenti fata de aceasta plecare. Sa vad ca prezenta mea alaturi de copiii lor a insemnat ceva, sa vad ca vedeau in mine un dascal potrivit sa le indrume copiii, sa vad ca aveau incredere in mine si sa vad ca ma apreciaza. Sa vad ca incercau sa gaseasca solutii pentru ca plecarea mea sa nu se produca si, mai presus de toate, sa vad ca eforturile mele nu au fost in zadar.

Ceea ce s-a intamplat a fost un fel de validare. De care poate aveam nevoie, dupa niste momente in care imi trecuse prin cap ideea undei reconversii profesionale. O validare a mea ca om si, mai ales, ca dascal.
Si, da, a mai insemnat un alt moment in care am inteles, din nou, ca, multa vreme de acum incolo, nu voi putea face altceva decat aceasta meserie.

Spuneam ca unul din motivele pentru care scriu despre asta este sa multumesc.
Multumesc in primul rand parintilor pentru incredere. Si pentru ca mi-au aratat, inca o data, ca merit sa fiu in fata copiilor si ca prezenta mea acolo nu e intamplatoare. Ca implicarea mea nu ramane nerecompensata, ca, dincolo de satisfactiile materiale inexistente, cu fiecare clipa in care pui in prim-plan copiii, satisfactiile sufletesti nu intarzie sa apara. Multumesc pentru ca am putut sa traiesc o astfel de experienta.

Cei care fac aceasta meserie din pasiune stiu despre ce vorbesc. Celor care fac aceasta meserie din alte motive decat pasiune, le spun ca o fac degeaba. Pentru ca am convingerea ca, daca nu exista pasiune, nu exista nici satisfactii. Exista doar frustrarea salariului mic si a sentimentului de nedreptate care decurge din asta.

Plecarea mea din acel cadru nu inseamna lipsa de afectiune pentru copii. Inseamna doar o decizie care se situeaza dincolo de dragostea fata de ei si dincolo de regretul ca nu voi mai fi Diriga lor. O decizie pe care mi-o asum, pentru care nu ma plang si pe care as lua-o si a doua oara. Dar afectiunea ramane acolo si asta ma face sa-mi spun, inca o data, ca alegerile care implica oameni de care te ataseszi, si mai ales copii, sunt intotdeauna grele si fac sa se nasca in permanenta semne de intrebare si sentimente contradictorii. Si, iarasi spun, cei care fac aceasta meserie din pasiune, stiu despre ce vorbesc.

Carevasazica, imi caut de munca?

N-am facut niciodata in viata mea asta, n-am fost niciodata la vreun interviu de angajare, exceptand examenele de titularizare in invatamnt, pentru simplul motiv ca mi-am dorit mereu sa lucrez in domeniul asta si nici nu ma vad facand altceva. Daar, daca ieri am trimis cateva CV-uri, in vreo 5 locuri, asta inseamna ca imi caut de munca. Si... cum o sa-mi gasesc eu ceva de munca, si care munca sa nu presupuna sa renunt la invatamant? Wish me luck, care este. Caci sunt in niste momente in care nu prea mai stiu cum e bine si cum ar trebui sa fac. Si, mai ales, ma sperie eventualitatea de a renunta la un vis din motive financiare, oricat de nematerialista as fi.

A fost Moeciu. A rămas povestea.

A ramas povestea pe care nu sunt in stare sa o scriu, deocamdata. Sunt coplesita de tot ce-am trait in ultimele zile, asa incat... doar cateva poze. Sa vorbeasca ele. Vine si povestea, promit.