28 martie 2016

Fără titlu

Circulă pe net un filmuleţ cu o directoare de ceva, o grădiniţă parcă, agresând nişte copii. N-am putut să-l văd până la capăt, e genul acela de filmuleţ din categoria "atenţie, aceste imagini vă pot afecta emoţional". Nici nu ştiu ce-am simţit văzându-l, atât cât am putut să văd.
Dezgust. Sigur a fost dezgust. Şi-a mai fost revoltă. Multă revoltă. 

"Dragii" mei, voi, cei care aveţi această meserie care presupune lucrul cu copiii,
când simţiţi că aţi ajuns la nişte limite, faceţi-vă un bine şi plecaţi. Dacă nu-i iubiţi şi nu sunteţi în stare să vedeţi că aveţi nişte suflete în faţa voastră care trebuie să descopere aripi să zboare, nu să înveţe umilinţa, plecaţi. Plecaţi înainte să-i învăţaţi teama şi urâtul şi dezgustul faţă de şcoală şi faţă de oamenii din jur. Plecaţi înainte să le transmiteţi frustrările şi neputinţa voastră.
Copiii noştri sunt, oricum, maturi înainte de vreme. Plecaţi înainte să le frângeţi aripile, pentru că au nevoie de ele.


15 februarie 2016

Serviciul meu

Nu ştiu cum să vă spun, azi, ştiţi, a început şcoala. M-am dus, adică, la serviciu. Vreau să scriu despre serviciul meu. Pentru că, vedeţi voi, serviciul meu nu este unul oarecare. Este unul unde primeşti zâmbete gratuite şi lecţii de viaţă şi întrebări şi răspunsuri. Este serviciul care te face să vrei să fii mai OM, cu fiecare zi care trece, care te îmbogăţeşte, care te înveseleşte, care îţi dă putere.
Mă gândesc mereu că am două opţiuni - să mă bucur că-i am, aşa frumoşi şi veseli şi năstruşnici, sau să mă lamentez plângându-mă de consumul meu de energie în faţa lor. Aleg să mă bucur - de ei şi de privilegiul de-a fi ACOLO, să învăţ de la ei, să negociez, să-i ascult. De fapt, aleg să-i iubesc.
Nu ştiu ce serviciu ar putea să-mi ofere, în fiecare zi, zâmbete, ghiduşii, inocenţă şi priviri senine care-mi umplu sufletul. Nu ştiu unde aş putea să FIU, în altă parte decât cu ei. Pentru că nu ştiu de unde mi-aş lua energia şi zâmbetele şi dorinţa de a fi mereu şi mereu mai OM. Pentru că nu ştiu să fiu altfel. Şi nu ştiu despre ce fericire-aş mai scrie acum şi nu ştiu nici ce poveşti aş mai avea de spus. Şi nici cui. Nu ştiu de unde-aş primi atâta bine şi frumos, atâta senin.
Serviciul meu, ştiţi... nu l-am numit niciodată serviciu, de fapt. Pentru că aparţin privilegiaţilor care iubesc ceea ce fac şi care sunt fericiţi să fie acolo unde trebuie să fie în fiecare zi.

5 septembrie 2015

Oameni. Şi suflet

Simt, adesea, că asistăm la o comă a sufletului. Uneori fără să putem face ceva, alteori fără să ne pese. E o comă atât de profundă, încăt nu simt decât mâhnire uitându-mă în jur şi gândind cu teamă că unii vor rămâne aşa - în această stare comatoasă, din care nu-i poate trezi nimic. Şi mai sper, totuşi, că va exista ceva care să-i trezească, înainte să fie prea târziu, altceva decât strigătul propriului suflet, gol. Ceva care să le dea, după trezire, răgazul de a se bucura că SUNT.
În jur, o paranoia oarbă în care, pentru mulţi, orice gest frumos trebuie neapărat că are musai ceva rău în spate, un ascunziş obscur, o intenţie rea. Ca şi cum n-am putea să existăm decât vânându-ne unii pe alţii, spre a ne face rău, călcând unii peste alţii, spre a ne uşura aşa-zisa cale spre... habar n-am ce. Spre nicăieri. 
Unele gesturi sunt făcute cu sufletul. Doar cu sufletul. Şi nu ascund urâţenii. Există oameni care oferă dezinteresat, oameni care sunt buni. Există oameni bine intenţionaţi, pur şi simplu. Există oameni care zâmbesc doar pentru că aşa simt, nu pentru că se gândesc că, zâmbind cuiva, vor avea ulterior un beneficiu. Sunt oameni care fac gesturi frumoase fără să aştepte nimic în schimb, care sunt acolo pur şi simplu, doar pentru că le pasă. Există oameni care întreabă ce faci? doar pentru că vor să ştie răspunsul. 
Cum am ajuns să fim incapabili să lăsăm gesturilor frumoase ceea ce e al lor - frumuseţea, murdărindu-le de gândul că, dincolo de ele, se află ceva urât? Cum am ajuns să uităm că altruismul şi empatia există? 

24 iunie 2015

Gânduri de azi

Mă gândesc de o vreme să scriu, însă mi-e teamă. Ca şi cum, odată trăirile transformate în cuvinte, le voi pierde. Dar vreau să scriu pentru că, în momente de neputinţă sufletească şi de oboseală, ştiu că aceste trăiri, transformate acum în cuvinte, vor fi mai uşor de regăsit. Cuvintele care-mi scapă acum, vor fi cale spre aduceri-aminte.
Vreau să scriu despre fericirea mea din ultima vreme. S-o împart şi s-o strig. Pentru că nu mi-a fost adusă de vreun bun material, de nimic din… nimicurile pe care punem atât de mult preţ şi care ne fac să nu mai vedem esenţe. Pentru că mi-a fost adusă de oameni, pentru că este a sufletului. Pentru că vine din conştienţa zâmbetului celor din jur, a privirii senine, a iubirii, a bucuriei pe care o poţi oferi zâmbind.
Vreau să scriu despre cum am renunţat la temerile dezamăgirii şi am lăsat, din nou, oamenii să intre în viaţa mea, să mă strângă în braţe, despre cât de minunat este să spui "sunt fericită că te-am cunoscut!", despre cum am privit, mai conştientă decât înainte, zâmbetul senin al copiilor din jur şi bucuria din ochii lor, despre câtă fericire îţi poate aduce clipa, dacă o trăieşti conştient.
Vreau să scriu despre câtă fericire simt acum, pentru că vă pot scrie. 

Vreau să scriu despre… cât sunt de fericită că vă am. 

2 februarie 2014

Din iernile copilăriei mele

Atunci, în iernile copilăriei mele, ninsoarea parcă albea totul cu un rost, altul decât cel de azi, pe care-l simţeam şi-l trăiam afară, înfăşuraţi în haine largi, dar călduroase, şi trăgând de săniile grele din lemn si fier păstrate generaţii de-a rândul.
Aerul rece ne rumenea obrajii, iar uliţele în vârful cărora stă şi acum casa bunicilor răsunau până târziu în noapte de glasurile noastre. 
Ne bucuram cât era ziua de mare şi ne bucuram la fel în semiîntuneric, pentru că seara lumina răzbătea doar de la ferestrele aflate de-o parte şi de alta a uliţelor, sperând să întârziem cât mai mult momentul în care aveam să fim chemaţi în casă. 
Neîncăpătoare şi încălzită de o sobă al cărei miros îmi lipseşte şi azi, casa bunicilor ne primea pe toţi, nepoţi gălăgioşi, năzdrăvani şi mereu cu poftă de joacă. Ne adunam greu de pe uliţe şi adormeam şi mai greu, cu bunica lângă noi, torcând sau împletindu-ne haine călduroase. 
Dimineţile, aşezaţi la masa de lângă fereastră şi aşteptând pâinea încinsă pe plită şi ceaiul cu dulceaţă, ne minunam de florile de gheaţă născute peste noapte între cele două geamuri, alegându-ne fiecare câte una. Şi ce tare ne bucuram când, într-un moment de pretinsă neatenţie, îi ascundeam ceaiul bunicului, iar el intra, de fiecare dată răbdător, în jocul nostru.
Fără televizor, parcă nici măcar pentru adulţi iarna nu era un iad alb. Iar pentru noi, copii lipsiţi de griji, era doar alb - al jocurilor de afară, al oamenilor de zăpadă semeţi, cu morcovi drept nas, cărbuni drept ochi şi, drept pălărie să-l ferească de ger, câte o oală veche luată pe ascuns din bucătăria bunicii. 
În amintirile copilăriei mele, iarna era doar iarnă, cu ger şi ninsoare, ceai cald cu biscuiţi şi dulceaţă, cu sobe încălzite cu lemne şi cu vacanţe în care ne adunam negreşit la bunicii mereu răbdători cu năzbâtiile noastre de copii lipsiţi de griji.
În iernile copilăriei mele, era... doar iarnă. Şi-aş vrea s-o ştiu şi-acum aşa, măcar un pic.