Moeciu.

Da, plecam la Moeciu, intr-o excursie pe care unii o asteptau asa de mult, incat nu stiu daca au dormit in noaptea asta.
Pentru copiii ce-au fost ai mei e prima excursie de mai mult de o zi. Si prima excursie cu diriga, si ultima cu mine ca diriga a lor. Lucru pe care unii dintre ei nu-l stiu inca. Deci daca am zis asta, am zis cam tot ce era de zis referitor la ce inseamna pentru ei ceea ce se intampla. Si la ce inseamna pentru mine.
Oare ei stiu ca ii iubesc si-mi pare rau ca le fac asta? Si ca sper sa treaca repede peste?

Da, il sustin pe Chinezu sa ajunga-n China!

Si am de ceva vreme widgetul, dupa cum bine ati vazut.
Stie ca-l am, se asteapta ca postul asta sa apara, dar sigur nu stie ca va citi o grozavie ca asta tocmai in ograda asta modesta (cel putin in comparatie cu a lui, vechi pe aici si mult mai stiutor decat mine).
Despre Chinezu nu stiu atat de multe. Imi dau cu parerea, din ce am inteles eu pana acum si sper sa nu ma insel (ma contraziceti voi daca e cazul). Stiu ca e un om de bine, am remarcat ca e pasionat de rugby, ca-i plac lucrurile frumoase si ca e o prezenta placuta (daca e "in scris", nu vad de ce n-ar fi si in realitate). Mai stiu despre el ca e...absolut uman, daca intelegeti unde bat. In sensul ca face parte din categoria aceea de oameni carora nu li s-a urcat celebritatea la cap, care isi dau cu parerea pastrand proportiile dintre obiectivitate si bun simt. Si ar fi cazul sa inchei cu laudele, ca ce-i mult, poate strica ( si mai pun o paranteza: sunt convinsa ca e obisnuit cu aprecierile, dar cand ele vin de la cineva care nu-i e nici prieten, nici macar vreun apropiat, cum sunt eu, limitele trebuie sa fie mai bine conturate).
De ce-l sustin? Pentru ca pot si pentru ca nu vad un motiv pentru care n-as face-o. Pana la urma consider eu ca merita si nu cred ca trebuie sa dau explicatii pentru asta. Bine, fie, explicatii la cerere.
De ce l-ati sustine voi? Pentru ca nu costa nimic sa implinesti visul unui om sau, daca nu vis, macar o dorinta. Si in cazul asta, un search pe widgetul Pagini aurii inseamna o sansa pentru ca, Chinezu sa ajunga in China.
Acestea fiind spuse, nu-mi ramane decat sa va multumesc anticipat!

"Am nimic fara voi"

Mereu si mereu cand, in diverse imprejurari, ma gandesc ca poate ar fi bine sa incerc o reconversie profesionala, ca sa vorbesc in termeni mari, o mana nevazuta se trezeste sa-mi arate ca am ales ce trebuie, sa-mi aminteasca cat de mult imi place universul format din copii si adolescenti, cum nu as putea sa ma invart in alt cadru, cum m-as simti goala pe dinauntru fara zambetele lor si fara afectiunea lor, cum as simti ca n-am realizat nimic daca n-as avea multumirile lor si imbratisarile lor, cum as simti ca munca mea de a ajunge aici ar fi fost in zadar daca n-as transmite mai departe ce mi-a fost si mie transmis sau mi-am insusit.
Nu-i nimic mai frumos decat sentimentul ca ai si tu o contributie la formarea unor oameni frumosi! As avea nimic fara voi si simt ca n-as mai fi eu daca vreodata as renunta la meseria asta.

Minus 25% si la mai mare!

Nu stiu altii cum sunt, dar pentru prima data de cand ma stiu si dupa ce ani de-a randul am visat sa ajung aici (aveam doar 13 ani cand mi-am spus ca vreau sa predau franceza)
si dupa ce am ajuns aici fara ca mama sa aiba cu ce sa ma ajute, altfel decat sprijinindu-ma sa-mi termin facultatea, ca tata nici macar nu mai era printre noi de ceva vreme,
dupa ce am mancat carte pe paine,
dupa ce am reusit prin forte proprii sa intru in sistemul asta, acum bolnav,
dupa ce am reusit sa castig ceva admiratie si respect din partea unor parinti si copii carora le-am influentat cumva in bine parcursul social sau profesional,
dupa ce am reusit sa ma indragostesc de-a binelea de profesia asta, alta data demna si respectata,
ma trezesc ca nu-mi mai gasesc locul in universul asta care, de fapt, e contaminat de boala privitului in jos si a acceptarii cu capul plecat.
N-o sa-mi iasa niciodata din raza vizuala a memoriei imaginea profesorului umil, ducandu-se la ore cu privirea in jos, nemultumit de o masura care inseamna incalcarea unor drepturi, fara sa stie de ce si cum. Si n-o sa trec prea usor peste gustul amar pe care mi l-au provocat cei pe care-i consideram verticali, dar care nu sunt, de fapt, in stare sa gandeasca nici macar pentru ei si pentru binele lor. Toata saptamana asta m-am intrebat ce s-a intamplat si n-am gasit niciun raspuns... Am tot spus ca am senzatia ca asist la o spalare de creier, care, nici asta, nu pricep cum s-a intamplat. Sa se ia niste masuri care iti afecteaza, practic, toata viata si sa fii lipsit de reactie e mai mult decat pot sa inteleg.
Da, vorbesc de recenta masura a domnului presedinte (presedintele lor, nu si al meu) si-a altor indivizi ca el, care s-au trezit ca iesim din criza micsorand salarii de 900-1000 RON. Mai presus de asta, ce ma doare mai tare e ca cei mai multi dintre colegii mei au acceptat asta cu capul plecat, desi nu le convine. Odata cu ei, au fost obligati sa renunte si aceia putini care nu voiau sa plece capul in fata unei asemenea decizii. Reiese ca nu am fost in stare sa schitam cel mai mic gest de nemultumire si am acceptat ce se intampla. Jalnici suntem! Adica initial au fost reduse salariile vreo doua luni, in schimbul unor zile libere. A urmat micsorarea cu 25% a salariului, pe o perioada pe care nu o cunoastem (nu stiu de ce am impresia ca o sa fie mare...).
Cei cativa care aveau verticalitatea de continua protestul au fost nevoiti sa renunte din cauza majoritatii care a ales sa renunte, pentru ca nu se mai indeplinea cadrul legal pentru continuarea protestului.
S-a luat o masura pe care am acceptat-o fara sa caraim. Si partea cea mai urata este ca se creaza un precedent. Maine o sa se ia alta decizie prin care, dupa niste calcule numai de ei stiute, se mai micsoreaza salariile cu te miri cat, si, din nou, n-o sa avem nicio reactie. Si bine-ar fi sa se ia, poate invatam ceva din ce n-am fost in stare sa invatam pana acum.
Sa se inteleaga foarte clar: nu ma intereseaza nici administratie publica, nici sanatate, nici orice alta categorie bugetara. Ma uit in ograda din care fac parte si am straniul sentiment ca nu ne indreptam deloc in directia buna pentru ca acceptam tot ce ni se da (adica ni se ia), fara sa manifestam vreo urma de nemultumire. Am facut inca un pas inspre pierderea oricarei identitati, ca si categorie profesionala, a respectului societatii, putin cat mai ramasese. Da, domnilor, luati-ne cand si cat considerati, noi nu o sa spunem nimic...Si, da, daca e nevoie, ne si autofinantam, vorba Iuliei...

Codeine Velvet Club si Noisettes- seara mea de vis

Codeine Velvet Club si Noisettes fac parte din categoria formatiilor de care cred ca te indragostesti mai greu daca n-ai fost martor al vreunuia dintre concertele lor.

Probabil ca nu as fi ajuns sa scriu despre ei si nu m-ar fi fascinat daca nu as fi avut sansa sa-i vad cantand. Si probabil ca impactul asupra mea nu ar fi fost atat de mare daca, odata cu ei, nu as fi trait prima experienta a unui concert pe care l-am asteptat in ploaie si pe care l-am urmarit apoi tot in ploaie. Niste picaturi reci si dese care i-au facut pe multi sa renunte inainte de inceputul concertului au facut si mai fermecatori niste oameni a caror muzica este, parca, facuta pentru a fi ascultata in timp ce te lupti cu raceala picaturilor ce cad fara oprire si-ti provoaca fiori reci.

Dupa o asteptare de aproape doua ore, in care am incercat sa ne ascundem de ploaie, ca apoi sa ne declaram invinsi (caci nu mai ramasese nimic neatins de picaturile reci) au aparut pe scena cei din formatia Codeine Velvet Club. O trupa scotiana pop-rock, formata din Lou Hickey si Jon Lawer, ce ne aminteste de pop-ul anilor '60.


Nu stiu daca i-ati auzit vreodata, nu stiu daca numele va spune ceva, poate ca sunt pentru voi ceea ce erau pentru mine pana in seara concertului magic de la Bucuresti. Niste semi-anonimi, carora le auzisem doua-trei piese, fara sa stiu cine anume le canta.

Ma infior cand incerc sa retraiesc sentimentele pe care le-am avut ascultandu-i. Si nimic nu se potrivea mai bine cu muzica lor decat ploaia care nu mai era atat de rece. Am avut sentimentul ca plang de fericire, iar lacrimile mele nu se puteau distinge de picaturile de ploaie. Am fost bucuroasa pentru ca nu ma lasasem invinsa de ploaie, nici de gandul vreunei pneumonii (ce-i drept, as merita-o) si am ramas intepenita locului. Asteptarile nu mi-au fost inselate iar momentele in care imi curgeau lacrimi de fericire pe obraji au meritat tot frigul si toate picaturile reci care au cazut mai bine de doua ore fara oprire, incapatanandu-se parca sa ne alunge.
Vanity kills pare facuta pentru a fi ascultata in ploaie. Si n-ai cum sa nu simti ca vrei sa urli de fericire ascultand Hollywood. Doar doua piese, cele care mi-au placut cel mai mult, pe care va propun sa le cunoasteti si pe care vi le recomand cu toata increderea.
Codeine Velvet Club mi-au creat senzatia placuta de alta lume. O formatie care tine la imaginea ei, niste oameni care se respecta si isi respecta spectatorii atat prin ceea ce canta, cat si prin tinuta impecabila, care depaseste registrul comun cu care suntem obisnuiti.

Formatia Noisettes si-a facut aparitia in jurul orei 21.30. Aparitia vocalistei Shingai Shoniwa a fost pe atat de spectaculoasa pe cat avea sa fie intregul concert. Ploaia se oprise in pauza ce-a urmat concertului Codeine Velvet Club. Ca si cum venise sa acompanieze muzica lor.
Pentru cine nu-i cunoaste inca pe cei de la Noisettes, vorbim de o formatie infiintata in 2003, la Londra, la initiativa solistei vocale Shingai Shoniwa si a chitaristului Dan Smith. Sunt din ce in ce mai "in voga" dupa lansarea celui de-al doilea album, "Wild young hearts".

Extrem de cunoscuta, incat unii s-au saturat deja de ea, este melodia Never forget you. Dar oricat de mult ai fi auzit-o, nu-i descoperi farmecul daca n-ai vazut-o pe Shingai Shoniwa cantand-o. De fapt, daca n-ai vazut-o pe ea, n-ai vazut nimic. Atat de plina de energie, fermecatoare prin tinuta si prin pofta de viata, incantatoare prin apropierea (la propriu) fata de public. Si daca mai spune si ca stie cate ceva despre Romania, ca a venit aici in vacanta, ca i-au placut plimbarile prin Carpati si ca s-ar intoarce aici ori de cate ori are ocazia, reuseste sa te castige pe deplin.
N-a existat un minut in care sa stea locului, n-au existat zece minute consecutive de-a lungul concertului in care sa nu aiba nevoie sa i se fixeze microfonul. Atata energie si atatea zambete impartite, incat era inevitabil sa nu te molipsesti.
Va las cu doua piese care imi plac, pe care am avut sansa sa le ascult intr-o sambata seara ploioasa: Every now and then si Wild young hearts.

Nu stiu care mi-au placut mai mult. Nu pot sa ma decid ce mi-ar placea sa revad mai mult. Poate voi mai avea sansa sa-i revad si sa-mi amintesc de seara mea de vis. Sau sa traiesc o alta seara de vis ascultandu-i si vazandu-i din nou.
Si daca aveti ocazia sa mergeti la vreun concert Codeine Velvet Club sau Noisettes, n-o ratati. Merita pe deplin!