13 mai 2010

În şcoala de balet se clădesc vise, care apoi sunt ucise.


Mama m-a dus la balet când aveam mai puţin de 7 ani pentru că mersul meu, spunea ea, nu semăna cu al unei domnişoare. M-a înscris la Şcoala de Arte din oraşul în care m-am născut.
Eram în clasa a treia când domnul Marinescu, director, pe vremea aceea al unei şcoli prestigioase de balet, a venit în Râmnic pentru un soi de selecţie a unor fete care să corespundă, din punctul de vedere al aptitudinilor fizice, cerinţelor unei astfel de şcoli. 
Astfel că, înainte de începutul clasei a 4-a, mi-am făcut bagajele şi am plecat,  cu inima strânsă şi cu visele alergându-mi în minte.
Urma sa stau singură, departe de casă, fără părinţi, în internatul Şcolii de balet, supravegheată de o doamnă pedagog, cu încă cinci fete în cameră, să mănanc la cantina Şcolii de balet, să zâmbesc pentru a primi o felie de pâine în plus sau o a doua porţie de mâncare. Urma să-i am părinţi pe profesorii mei, să le spun lor când nu mi-e bine, să plâng pe umărul unor străini, sa vorbesc cu mama la telefon o dată pe săptămână, să fiu trezită dimineaţa de o bucătăreasă blândă, doar ea, şi care ne alinta şi ne iubea pe toţi ca şi cum am fi fost ai ei.
Aveam 9 ani în primul an la Şcoala de balet şi nu-mi amintesc prea multe. Dar îmi ştiu plânsetele şi rugăminţile de-a mă întoarce acasă, păcălelile mamei cum că va veni să mă ia peste o săptămână şi blândeţea profesoarei de franceză. Dar aveam să ajung balerină. Mâncam aproape mereu plângând, adormeam plângând de dor şi mă trezeam cu lacrimile pe obraji. Uneori trebuia să mă abţin să mănânc seara.

Doamna de balet era o femeie scundă, blondă, cu părul lung şi ochii albaştri. Avea preferinţe, obişnuia să ţipe la noi şi să ne zgârie cu pixul. Am avut răni pe umeri din cauza pixului ei. Şi din cauza răutaţii şi cruzimii cu care îl infipsese dintr-un omoplat în altul, să fixeze cu el linia dreaptă pe care trebuia să o formeze umerii mei. Obişnuia să ne ciupeasca atunci când greşeam şi doar amintirea lacrimilor mamei mele când imi vedea umerii şi coapsele pline de vânătăi mă fac să-mi dau seama ce insemnau rănile mele. Şi cât de adânci aveau să fie.
Nu am fost niciodată îndeajuns de bună incât doamna Niculescu să fie blândă cu mine, indeajuns de bună incât să nu-mi mai spună că sunt proastă. Niciodată nu munceam suficient de mult, incât să mă laude.
La sfârşitul clasei a 7-a, în urma examenului eliminatoriu de sfârşit de an, am rămas doar o clasa. Viitoarea clasă a 8-a. În locul doamnei Niculescu, a venit doamna Cotovelea. O femeie slabă si brunetă, de la care am învatat aceleaşi lucruri : că nu voi fi niciodată suficient de bună, nici suficient de frumoasă.
Doamna Cotovelea m-a obligat să merg în faţa clasei, să le arate colegilor că o fractură avută anterior îmi afectase mersul. Să le arate că dacă nu pot nici să merg ca inainte, nu voi putea nici să dansez. Să le arate că nu sunt bună. Să le arate că ea are dreptate când spune că nu sunt nici suficient de bună si nici suficient de frumoasă. Si nu stiu dacă am mai trăit vreun moment umilinţa pe care am simtit-o atunci.

Visul meu era în continuare acolo. Orele de balet deveniseră un coşmar şi rezistam cu greu pana sâmbata când fugeam la Operă, intram prin spate, îi vedeam pe cei care se incălzeau pentru spectacol, treceam prin scenă şi mergeam in sală să îi vedem şi să ne vedem pe noi mai târziu. În fiecare luni o luam de la capăt, cu capul plecat in faţa doamnei Cotovelea care n-a văzut niciodată că aş putea să fac ceva bun şi că plângeam în timpul orelor de balet. Zgârieturile doamnei Niculescu erau nesemnificative pe lânga ranile pe care le provoca si le adâncea neincetat doamna Cotovelea.
Sfârşitul clasei a 8-a m-a găsit obosită, la capătul a 5 ani de tristeţe trăita pentru un vis pe care apoi am ales să-l spulber. Eram obosită, fizic si psihic, nu eram motivată iar visul copilăriei mele fusese ucis, încet, încet, de un om care niciodata nu a putut să vadă în mine ceva bun. Ţineam regim de mai bine de un an pentru că nu eram suficient de slabă. Ma refugiasem înspre pian şi-mi petreceam serile in sală, studiind piese despre care mi se spunea că nu le voi putea cânta.

Nu regret nimic din tot ce am trăit acolo. Regret, poate, că am fost prea slabă şi am renunţat. Regret că nu am fost destul de puternică să ascult un sfat care mă încuraja să continui pianul într-un liceu de profil, tot in Bucureşti.
Pe doamna Cotovelea am reîntâlnit-o la Operă. Abia dupa doi ani de când renunţasem, am fost destul de puternică incât să dau ochii cu ea, să-i zâmbesc. A fost momentul în care am conştientizat că am renunţat.

Cu toata convingerea spun că am trăit o copilarie frumoasă. Şi un început de adolescenţă şi mai frumos. Aveam un vis şi nu regret nimic din ce am sacrificat pentru el. Am cunoscut oameni minunaţi şi, chiar dacă nu mi-am împlinit visul, am reuşit să-mi gasesc un altul pentru care să lupt şi pe care îl traiesc acum.

În Şcoala de balet se clădesc vise care apoi sunt spulberate într-un mod atât de urât, incât te intrebi unde poate să incapă atâta răceala în sufletul unor artişti, de unde atâta lipsă de sensibilitate în sufletul unor oameni care au rolul de a crea vise şi de a forma suflete sensibile, oameni atat de frumoşi, asemeni balerinilor.
Balerinii care ne fac să ne ţinem respiraţia în timp ce dansează pe scenă au in spatele chipurilor măşti de gheaţă şi suflete reci, care se incălzesc mereu si mereu in drumul spre visul lor. Şi au picioarele bătătorite de răni.

Şcoala de balet mi-a fost o lectie de viaţă care m-a învăţat că atunci când un vis se pierde, un altul trebuie să-i ia locul pentru a merge mai departe. M-a învăţat că poţi lăsa, ca profesor, urme adânci în personalitatea unui copil. 
Multă vreme am ştiut despre mine că nu am încredere în mine, că nu sunt nici destul de buna în ceea ce fac, nici destul de frumoasă şi a trebuit să învăţ să-mi construiesc încrederea în mine şi în ceea ce sunt. 
Dar, daca mi-ar fi dat s-o iau de la capăt, aş lua-o fericită - în acelaşi loc, cu aceleaşi experienţe care au făcut din mine ceea ce sunt acum, de pe urma cărora am învăţat să preţuiesc oamenii şi, mai ales, de pe urma cărora am învăţat că să te joci cu sufletul unui copil lasă urme atât de adânci în personalitatea lui.  


8 comentarii:

  1. wtf, I could strangle them sorry excuses for human beings!!

    RăspundețiȘtergere
  2. Si-acuma ca m-am mai calmat... si cit de egoist ar suna, ai mai fi cine esti acum fara asa un trecut? (Sau ai mai scrie asa?)Si de aici, chiar si fara sa te cunosc personal, imi pari o fiinta tare, super-duper, foarte, extra reusita!!!
    Asa ca felicitari, pentru ca tot ai invins pina la urma!
    :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  4. Nu, sigur nu m-am fi format asa. Macar faptul ca a trebuit sa fiu singura de mica imi foloseste sa fiu independenta. Si puternica, asa cum dau impresia ca sunt uneori.
    Dar...am crescut departe de ai mei si asta se vede in relatia cu ei, am niste rani sufletesti care au ramas acolo, mai ales pentru ca nu am vorbit pana acum despre partile mai putin frumoase din perioada aia.
    E magic sa cresti asa, insa unii oameni nu au ce cauta acolo ca dascali. Mai ales acolo, unde e atat de dificil sa invingi, e nevoie de oameni care sa fie capabili sa scoata la suprafata fiecare lucru bun din copiii care merg acolo sa-si implineasca visul.

    RăspundețiȘtergere
  5. E o poveste trista dar in acelasi timp atat de frumoasa... Urmati-va cu totii visele! Va multumin pentru tot ce ati facut si ce faceti in continuare pentru noi.

    RăspundețiȘtergere
  6. Trista, dar pe care ma bucur ca am trait-o. Cum spunea si sis, poate ca as fi crescut altfel, fara ea. :)
    Si... nu aveti pentru ce sa-mi multumiti!

    RăspundețiȘtergere