26 mai 2010

Lecţie de viaţă - să nu încetezi nicio clipă să crezi în visul tău!

Anul trecut în vară aveam o mare reuşită profesională (ce pompos sună!), dar de care doar în clipa asta sunt capabilă să mă bucur pe deplin.
Reuşita asta a presupus să o iau de la capăt în altă parte, să las în urmă un loc în care mă simţem ca acasă, nişte oameni care mă primiseră cu căldură în mijlocul lor, de care se leagă mai toate amintirile mele din ultimii ani şi întreaga mea existenţă în plan profesional. A mai presupus să las în urmă nişte copii cu care aveam o relaţie dătătoare de sentimente frumoase, de trăiri vii şi emoţii. Şi, mai presus de toate, să plec din locul de care pe cei mai mulţi dintre prietenii mei îi leagă ceva. Şi unde ei rămăseseră.
Am ştiut în fiecare clipă cât de mult avea să conteze reuşita mea în viitor, cu atât mai mult cu cât, pare-se, am prins chiar ultimul tren. Insă ştiu că am dat impresia că nu realizez cât de important era ce mi se întâmplase pentru că nu am fost capabilă decât să plâng la gândul acestei reuşite care mă îndepărta de locul în care lucrasem, trăisem, simţisem, legasem prietenii vreme de şase ani. Puţini au ştiut să mă înţeleagă, şi mai puţini au fost aceia care n-au catalogat dorinţa mea de-a mă întoarce drept o simplă fixaţie pentru un loc. Care fixaţie avea să treacă, firesc, cu timpul.
Am plecat cu gândul că voi face tot ce-mi stă în putinţă să mă întorc. Uneori speram să nu mai simt că vreau acolo, speram că timpul mă va salva de chinul pe care-l trăiam în fiecare clipă în care căutam o soluţie care să mă ducă înapoi. De două ori am fost foarte aproape de a mă întoarce şi tot de două ori s-a întâmplat ceva-ul ăla care te face să-ţi pui întrebări, care te face să-ţi pierzi speranţa şi să cedezi. Două încercări eşuate. Două momente în care m-am întrebat dacă nu cumva forţez mâna nevăzută a unui destin ce vrea să-mi arate că ar trebui să renunţ, să nu mai sper la ceva ce nu are cum să se întâmple. Am început să fiu atentă la semne, mi-am zis că nu trebuie să le ignor, am încercat să uit, să mă conving că nu o sa fie aşa cum vreau eu. Pe toate le-am încercat, nimic n-a mers. A trecut şi timpul care speram să mă ajute. Nici el n-a vrut, de data asta, să facă nimic. Învoluntar, mă trezeam încercănd să găsesc soluţii care să mă ducă înapoi. Era un vis, devenise şi o provocare, căci mă lovisem de câteva piedici, deja.
Semn sau nu, a apărut posibilitatea unei a treia încercări. Îmi doream să o iau de la capăt cu toate, să încerc din nou. Însă eram obosită. De gânduri, de scenarii, de idei, de goana după soluţii care să mă ducă înapoi, goană în care trăisem în ultimele luni. Numai că în clipa în care trebuia să pornesc din nou pe drumul visului meu, aşa obosită cum mă simţeam, nu am fost singură. Şi am primit un impuls (nu doar sufletesc), să mai încerc o dată. Mi-am început iar fuga după visul meu. Poate mai pregătită decât înainte pentru un alt eşec. Şi mulţumită că, indiferent care era rezultatul, nu aveam să-mi spun că nu am facut tot ce imi stătea în putere să fac.
Astăzi am aflat că am reuşit. Sunt fericită. Mai mult despre ceea ce simt nu sunt capabilă să spun acum.
Tot astăzi am mai învăţat o lecţie de viaţă: am aflat că perseverenţa, dorinţa de a ajunge undeva şi refuzul de a renunţa sunt nişte condiţii, nu nişte opţiuni în împlinirea unui vis. Am învăţat că atâta timp cât crezi în el, visul tău, deşi imposibil, capătă contururi reale. Şi forme. Şi culori. Am învăţat că să crezi este primul şi cel mai mare pas pe care-l faci înspre realizarea visului tău. Dă-ţi voie să ai un vis şi dă-ţi voie să crezi în el. Va căpăta contururi. Şi forme. Şi culori.


2 comentarii:

  1. Pfoaaaaai, iar nu te-a comentat nimeni?!Frate, ce faceti acolo, dormiti in front? Auzi, ma, pe tine te citesc numai elevi de-ai mei? Ca astia dorm masiv.

    Bine ai venit inapoi :)

    RăspundețiȘtergere
  2. şi cu tine acum! :))
    nu le-o plăcea, le-o fi lene, nu ştim.

    merci! :)

    RăspundețiȘtergere